Zamfira și îngerul pe trotinetă

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 25 februarie 2018, 06:00 / actualizat: 27 februarie 2018, 12:53

Zamfira Zamfirescu s-a născut la Reghin, a trăit la Târgu Mureș cea mai mare parte din viața de adult, iar de la o vreme s-a mutat la Cluj, să fie mai aproape de fiul ei student la UBB.

Pictoriță, poetă și fotograf, Zamfira Zamfirescu a deprins cele trei arte pe cont propriu, iar anul trecut picturile sale cu îngeri i-au atras atenția poetului ieșean Emil Brumaru.
De câteva luni ea pictează îngeri, iar Emil Brumaru îi face să vorbească. Am invitat-o la radio pentru o discuție despre îngeri, poezie, fotografie și pictură.

Doina Borgovan: — Povestea ar trebui să înceapă cam aşa: pe pagina de Facebook a poetului Emil Brumaru, vedeam de la o vreme îngeri. Îngeri pictaţi în diverse ipostaze foarte omeneşti, îngeri cu fular şi cu mănuşi, îngeri cu melci pe cap, îngeri care fac cumpărături şi care stau cu pisica în braţe. Căutând eu originea acestor îngeri, am aflat că ei sunt pictaţi de Zamfira Zamfirescu.

Zamfira Zamfirescu: — Mă bucur foarte mult că v-am cunoscut şi sper să fac faţă acestui interviu.

Doina Borgovan: — Aceşti îngeri aflaţi în ipostaze atât de omeneşti, de unde provin? Cum spunea Emil Brumaru: „Cu atâţia îngeri, doamne, ce să fac?”

Zamfira Zamfirescu: — Îngerii cred că au apărut odată cu pierderea persoanelor dragi. Am început să-mi imaginez că ele, nefiind pe pământ, au ajuns în cer. Iar acolo în cer nu fac altceva decât ceea ce făceau şi pe pământ, aşa cum aţi spus dumneavoastră: continuă să facă cumpărături, să gătească, să îngrijească flori. Şi atunci am început să caut o modalitate să transmit aceste gânduri. Şi nu am avut altă posibilitate decât să le pictez.

Doina Borgovan: — Vă aduceţi aminte cum arăta primul înger pe care l-aţi pictat?

Zamfira Zamfirescu: — Primul înger pe care l-am pictat de fapt nu a fost pe sticlă şi nici nu a fost colorat. Eram într-o iarnă singură la Târgu Mureş (am petrecut acolo o iarnă, pentru că făceam chinetoterapie). Aveam foarte mult timp liber, nefiind cu familia. Nu prea aveam cu ce să umplu orele, mai ales după-amiaza şi seara. Şi atunci am început să fac îngeri, dar pe carton. Aveam nişte cartoane colorate şi făceam cu markerul. Am tot făcut toată iarna îngeri până când, spre primăvară, am început să văd culori pe fereastră. Mi-am spus: „Ce ar fi să le dau şi culoare?” Tot din întâmplare, i-am făcut pe sticlă.

Doina Borgovan: — Era o tehnică diferită de cea pe carton?

Zamfira Zamfirescu: — E o tehnică diferită, dar m-am uitat pe internet care e metoda şi în felul acesta m-am descurcat. Cu foarte multe lucruri m-am descurcat în felul acesta. Am pictat de exemplu pictură naivă tot aşa, pentru că îmi plăceau foarte mult expoziţiile de pictură naivă, dar întotdeauna mi s-au părut foarte mari preţurile. Şi atunci mi-am propus să-mi fac eu un tablou al meu. Probabil că aşa a fost şi cu îngerii.

Doina Borgovan: — Primul înger ce făcea?

Zamfira Zamfirescu: — Cred că am făcut vreo 20-30 de îngeri care nu aveau decât flori în mână (după versul din colindă „Îngerii cu flori în mână”).

Doina Borgovan: — Cum v-aţi întâlnit cu Emil Brumaru, cum a început această colaborare?

Zamfira Zamfirescu: — Din întâmplare, i-am trimis un înger. Emil Brumaru mi-a acceptat prietenia pe Facebook acum ceva vreme, dar nu mă vedea. Dar la un moment dat a fost atras de o fotografie de a mea, care reprezenta o cochilie de melc pictată foarte colorat. În momentul în care am primit primul Like de la Emil Brumaru, mi-am zis că totuşi s-ar putea să mă vadă. Şi atunci i-am trimis un înger.

Doina Borgovan: — Ce a urmat?

Zamfira Zamfirescu: — A urmat o avalanşă. O avalanşă de Like-uri, pentru că în momentul acela mi-am dat seama că Emil Brumaru se uită înspre mine. A urmat şi un mesaj în care mi-a spus că a recunoscut în îngerii pe care i-am trimis – vreo 4-5 – pe îngerii lui de la Dolhasca. A spus că e atât de încântat, încât să nu mă opresc, să-i trimit mereu îngeri. În momentul acela, chiar dacă eu aveam de gând să las deoparte ce am început, m-am simţit oarecum fermecată de posibilitatea de a-i putea trimite lui Emil Brumaru câte-un înger.

Doina Borgovan: — Şi a urmat un dialog care continuă şi astăzi: dumneavoastră faceţi îngeri şi-i trimiteţi lui Emil Brumaru, iar el le pune cuvinte.

Zamfira Zamfirescu: — Acesta era jocul nostru. Pe mine m-a încântat, sper că şi pe dumnealui. De foarte multe ori, chiar dacă eram moartă de oboseală după ce terminam cu toate treburile pe care le aveam acasă, mă aşezam la masă şi pictam un înger aşa, în 2-3 ore. Îl uscam de multe ori cu foenul, ca să pot să trec la faza următoare: uscam rochiţa îngerului ca să pot să-i desenez aripile ş.a.m.d, ca să-l termin şi să-l trimit în aceeaşi noapte lui Emil Brumaru, ca dimineaţa când el se trezeşte, să-l găsească. Din pricina asta mă culcam foarte târziu, de multe ori vara vedeam zorii când mă duceam la culcare. Dar mă culcam foarte fericită. Ştiam că atunci când mă voi trezi, voi găsi poezioara din ziua respectivă.

Doina Borgovan: — Voi citi câteva versuri ale lui Emil Brumaru, care mi-au plăcut foarte tare:

„Pe o trotinetă galbenă cu roate roşii,
În zorii zilei, fără a-şi lua galoşii,
Când trâmbiţează din coteţ cocoşii,
Îngerul vine în grabă să mă înveţe.”

Înger pe trotinetă? Ce v-a inspirat?

Zamfira Zamfirescu: — Cred că îngerii aceştia sunt de fapt mama, tata şi cu mine. Pictând îngeri, am readus-o oarecum la viaţă pe mama, pe tata şi pe mine, cea care am fost.

Doina Borgovan: — Unde se duc îngerii după ce ies de sub penel?

Zamfira Zamfirescu: — La început, pe majoritatea dintre ei i-am vândut. La un moment dat m-am gândit că ar trebui să-i păstrez, pentru a face o expoziţie. Din momentul acela n-am mai vrut să-i vând. Când îi vindeam, nu era niciunul pe care să-l dau de acasă înainte de a-l fotografia.

Doina Borgovan: — Deci aveţi colecţia întreagă, cel puţin virtual.

Zamfira Zamfirescu: — Sunt toţi fotografiaţi. A început la un moment dat să-mi pară foarte rău pentru cei care pleacă. Îmi era atât de greu să-i îndepărtez (mai ales că au început să plece în Austria, în Franţa), încât am decis să nu-i mai vând.

Doina Borgovan: — Spuneaţi că vă plăcea pictura naivă şi că aţi învăţat să faceţi pictură naivă. Îmi amintesc de un foarte frumos tablou pe care l-am văzut tot pe pagina dumneavoastră de Facebook, Iarnă la Reghin, care emană atât de multă căldură, atât de multă veselie! Sunt omuleţi mici, case colorate, un peisaj tipic transilvan.

Zamfira Zamfirescu: — L-am pictat în preajma Crăciunului. Pictura naivă nu necesită o şcoală. De asta m-am apucat de pictură naivă, pentru că nu am studii de artă, iar pictura naivă îmi permite să pictez, să desenez, exact aşa cum îmi vine şi cum pot. Reghinul a rămas locul la care mă gândesc cel mai des, mai ales seara, sau când sunt singură. A fost şi iarna aceasta lipsită de zăpadă, am simţit nevoia de ninsoare, de zăpadă. Şi atunci mi-am făcut o iarnă, aşa cum mi-am dorit-o.

Doina Borgovan: — Nu aţi studiat artele plastice pentru că nu aţi vrut, sau pentru că pur şi simplu nu a fost ocazia?

Zamfira Zamfirescu: — Familia mea e o familie de ţărani, tata şi mama au fost ţărani. Nu am făcut pian când eram mică, nu am făcut nici pictură, nu am avut nici bonă franţuzoaică (dar am avut-o pe bunica). Nu s-au gândit să mă îndrepte spre aşa ceva. În copilărie nu am desenat mai mult decât alt copil, nu am avut înclinaţii deosebite.

Doina Borgovan: — După care a venit Andrei.

Zamfira Zamfirescu: — A venit Andrei şi odată cu el am reînceput să mă joc. Când Andrei s-a făcut mare şi nu a mai vrut să se joace, am început să mă joc singură.

Doina Borgovan: — Pictura este un fel de a vă juca?

Zamfira Zamfirescu: — Totul este un fel de a mă juca: şi icoanele pe sticlă, şi pictura, şi poezia.

Doina Borgovan: — Scrieţi şi poezii? Aţi debutat şi în volum?

Zamfira Zamfirescu: — Am avut şi o perioadă în care am scris poezii, după care am lăsat poezia cu totul la o parte. De când locuiesc în Cluj şi am început să frecventez cenaclul de la UBB, am început să cochetez din nou cu poezia. Am avut succes cu poezia (acum mă şi laud). Am debutat în 1998, în revista Vatra. Am publicat în Convorbiri literare, Luceafărul, apoi am debutat în volum la editura Vinea, în 2000. După care am făcut pauză.

Doina Borgovan: — De ce? Nu aţi mai simţit nevoia să vă exprimaţi aşa, sau nu aţi mai avut timp?

Zamfira Zamfirescu: — Am fost la foarte multe concursuri literare, am participat şi la festivaluri literare. Şi mi-am dat seama că nu aparţin niciunui grup. Peste tot întâlneam foşti colegi, prieteni, colegi de facultate, grupuri şi grupuleţe. Iar eu eram de una singură. Mergeam singură pe drum, nu am reuşit să mă lipesc de nimeni. Plus că eu nu beau nici măcar cafea, nici nu fumez. Era o lume în care nu-mi prea găseam locul.

Doina Borgovan: — Este o cheie tristă în fotografiile dumneavoastră. Fotografie cum aţi învăţat să faceţi?

Zamfira Zamfirescu: — Am primit un aparat de fotografiat de ziua mea, într-o iarnă. Mi s-a părut o jucărie minunată şi o modalitate foarte la îndemână de a spune ce am pe dinăuntru. În sensul că nu mai era nevoie de cuvinte, nu mai era nevoie să mă cenzurez, nu mai era nevoie să fac şi să refac. Era foarte simplu: luam jucăria în mână, apăsam pe buton, iar în momentul acela puteam să creez o stare. Aveam dimineţile libere în perioada aceea şi-mi plăceau foarte mult peisajele cu ceaţă. 80% din fotografii sunt peisaje ceţoase. Ceea ce-mi lipsea foarte mult în fotografie era modelul, silueta. Aveam de foarte multe ori lumina potrivită, locul potrivit, împrejurările potrivite, dar simţeam nevoia unei siluete, unei prezenţe. Şi atunci de cele mai multe ori mă foloseam pe mine însămi. Eram modelul cel mai la îndemână.

Doina Borgovan: — Cum se combină cele trei arte în viaţa dumneavoastră?

Zamfira Zamfirescu: — Nu merg împreună, pentru că eu le percep oarecum redundante. Să şi fotografiez şi să şi scriu mi se pare ca şi cum aş mânca piure de cartofi cu cartofi prăjiţi. Când fac fotografie fac doar fotografie, când scriu doar scriu şi când pictez, doar pictez. De fapt în toate cele trei modalităţi artistice transmit ceva. De exemplu, nu pot să fac o fotografie fără să-mi fac simţită prezenţa în acea fotografie. De aceea nu fac fotografie de peisaj: consider că peisajul e deja făcut de cineva, eu nu sunt acolo decât să apăs pe un buton. Trebuie să fie ceva: un mesaj, o pană, o urmă, ceva personal, ceva care să spună ceva despre mine.

Doina Borgovan: — Tristeţe şi melancolie în fotografii, bucurie, joc şi veselie în pictură. Cum le îmbinaţi pe cele două?

Zamfira Zamfirescu: — Cred că atunci când sunt veselă sau liniştită pot să fac fotografii triste, iar atunci când sunt foarte tristă, pictez şi scriu cele mai ludice poezii.

Doina Borgovan: — Ce faceţi atunci când nu pictaţi, nu fotografiaţi şi nu scrieţi versuri?

Zamfira Zamfirescu: — Îmi place foarte mult să stau şi să mă uit. Îmi plac foarte mult ferestrele, îmi place foarte mult să fiu şi deoparte şi de cealaltă a ferestrei. Pentru că am fost nevoită să stau de atâtea ori acasă, îmi place să mă uit pe fereastră: la stradă, la copaci, la nori, la porumbei, la furnici. Deşi par statice, ele de fapt sunt pline de viaţă. Nu te obligă să ai un dialog direct cu ele: poţi avea un dialog cu ele, dar interior.

Doina Borgovan: — Dacă ar fi să vreţi să vă luaţi lumea în cap, care ar fi destinaţia ideală pentru Zamfira Zamfirescu?

Zamfira Zamfirescu: — Cu siguranţă aş pleca în America Latină, în Peru. De foarte mulţi ani am fost fermecată de America Latină, din această pricină am şi învăţat limba spaniolă, ca să mă pot înţelege cu latino-americanii. Îmi place tot ce ţine de cultura lor: muzica, stilul lor de viaţă, culorile, îmbrăcămintea, tradiţiile. Pe lângă norocul de a mă fi născut într-o familie săracă (eu aşa îl consider, un noroc), pe lângă norocul de a mă fi născut într-o epocă comunistă (pentru că eu consider că aceste experienţe m-au îmbogăţit, în loc să mă sărăcească), pe lângă toate acestea, am avut norocul să am un foarte bun prieten din America Latină, cu care am conversat ani de zile. Era un foarte bun povestitor, mi-a povestit atât de multe despre ţara lui, încât la un moment dat ştiam mai multe despre Lima decât despre Târgu Mureş sau Cluj. Când a fost Llosa la Cluj, am fost aici, bineînţeles. L-am îmbrăţişat, am cerut autografe, am făcut fotografii, tot ce înseamnă întâlnirea cu un astfel de scriitor. Am încă un album întreg de fotografii, cred că am făcut vreo 200-300 de fotografii în zilele acelea.

Doina Borgovan: — În general vă place să plănuiţi, sau lăsaţi lucrurile să vină de la sine?

Zamfira Zamfirescu: — Era o perioadă în care-mi făceam planuri de viitor. Îmi dădeam seama că nu se împlinesc şi asta mă întrista peste măsură. Şi atunci am încetat să-mi mai fac şi aştept să vină tot ceea ce vine, bun sau rău. Doar îmi doresc să am puterea să trec peste cele rele şi să mă bucur de cele bune.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.