Altfel despre sănătate: Stigma obezității sau „Primum non nocere”

Articol editat de cristina.rusu, 19 mai 2018, 06:00 / actualizat: 19 mai 2018, 9:18

Este tulburător să descoperi câtă suferință se ascunde în ochii unei persoane cu probleme de greutate. De nenumărate ori se întâmplă să izbucnească în plâns în timpul consultațiilor pacienți de toate vârstele copii, adolescenți, adulți, femei dar și bărbați.

Odată cu creșterea prevalenței obezității se naște discriminarea pe baza greutății sau a formei corporale. Tindem să judecăm o persoană cu probleme de greutate din primul moment în care o vedem:

„N-are voință, este ignorant/a, nu se vede în oglindă?, este leneș/a”. Atribuim în mod direct persoanei respective vina de a fi obeză, fără a-i acordă nici o clipă prezumția nevinovăției.

Stigmatizarea din cauza greutății corporale apare în toate formele: verbal – insulte, ridiculizari, tachinări directe sau indirecte, fizic – atingeri, ciupituri, sau mult mai subtil – scaune prea mici în locuri publice, magazine care nu au haine pe măsură, sau, și mai grav, cabinete/clinici medicale care nu au echipamente corespunzătoare.

Fenomenul apare în școli, de la vârste foarte fragede, apare la locul de muncă (discriminarea apare direct de la angajare, sau sunt studii care arată că persoanele cu probleme de greutate sunt plătite mai puțîn pentru aceeași muncă față de persoanele cu greutate normală), în magazine, pe stradă, în cadrul unui consult medical sau chiar acasă (părinți sau alți membri ai familiei).

Este de dorit în cadrul consulturilor medicale – și aici mă adresez colegilor medici- a se acordă atenție la atitudinea și recomandările care se dau unei persoane cu obezitate. Dacă pacientul se adresează unui serviciu medical pentru o problema atunci trebuie diagnosticată și rezolvată acea problema indiferent dacă are legătură cu greutatea sau nu, iar recomandări de genul „Ar trebui să slăbiți” nu este bine să fie folosite.

TOȚI pacienții cu obezitate știu că ar trebui să slăbească și marea majoritate fac eforturi în această direcție. O lombalgie, valori tensionale ridicate, artroze cu diferite localizări, tulburări digestive, cardiace, ortopedice, neurologice trebuie rezolvate indiferent dacă pacientul va reuși să slăbească sau nu.

Și ca să dau un exemplu elocvent și tulburător: adolescentă, 16 ani, cu obezitate, se prezintă în serviciul de Pediatrie pentru cefalee. Este consultată și se stabilește că și cauza a cefaleei valorile tensionale ridicate.

Recomandările sunt: „scădere în greutate” și i se dă un model de dietă tras la xerox, fără nici o legătură cu programul de școală, preferințele alimentare, regimul de mișcare etc, dietă pe care pacienta nu a reușit să o respecte. Este de prisos să menționez că cefaleea nu s-a ameliorat.

Dacă ne gândim puțîn la cauzele obezității și luăm în considerare că sunt 22 (în unele studii 25) gene implicate în echilibrul foamei și sățietății, că mai sunt considerente și de ordin epigenetic (modificări în expresia genelor, fără defecte în ADN), atunci putem înțelege că doar un mic defect genetic la nivel de ADN, sau la nivel de receptor, sau alterări în momentul expresiei genice pot avea consecințe biochimice complexe care să zdruncine echilibrul foamei și sațietății, preferințele alimentare, nivelul de plăcere și recompensă adus de alimente, reglarea metabolică a surplusului energetic, nivelul de rezistență la insulină.

Peste toate acestea intră în discuție și obiceiurile și convingerile alimentare moștenite de la părinți. Având în vedere aceste lucruri putem înțelege cât de multifactoriale sunt cauzele obezității.

Cel mai recomandabil ar fi să nu facem presupuneri de nici un fel când avem un pacient cu probleme de greutate. S-ar putea c apacientul deja să fi slăbit câteva kilograme și să se simtă victorios și bucuros pentru acest lucru, iar dacă medicul dă nemulțumit din cap din cauza greutății actuale nu este productiv deloc. Sau, s-ar putea ca pacientul să facă eforturi majore din punctul lui de vedere și totuși să nu reușească să slăbească, sau să ajungă la un platou cu greutatea, atunci în acel moment pacientul trebuie susținut, lăudat în demersurile care le-a făcut și ajutat să persevereze.

Și spun aceste lucruri pentru că uneori cadrele medicale pot face mai mult rău decât bine prin atitudinea abordată.

Recomandabil este și să cerem permisiunea de a adresa problema greutății, să recunoaștem că scăderea în greutate este un proces dificil și de lungă durata și în același timp, un subiect foarte intim pentru unele persoane. Și de asemenea, este foarte important să ne dăm seama cât de pregătit este pentru schimbare și cât de motivat este pacientul (în acest sens se pot folosi cele cinci trepte ale schimbării definite de Prochaska).

Acest ultim aspect determină în foarte mare măsură abordarea terapeutică ulterioară. Unui pacient care nu este gata să facă schimbări nu-i vom da recomandări foarte drastice. Însăși îndrumarea de a consulta un medic nutriționist poate să nu fie oportună în acel moment.

Cea mai bună formulare în astfel de cazuri ar fi: „Atunci când va hotărâți, sunați să va faceți o programare la un specialist.”

Este ușor să cădem în capcană și să invinuim pacientul pentru greutatea care o are, însă această direcție poate accentua un sindrom depresiv (existent de cele mai multe ori), poate demotiva pacientul, îl poate îndepărta de eforturile care le făcea până atunci, sau și mai grav, îl poate împiedica să caute asistența medicală ulterior.

Și să nu uităm principiul fundamental care ne ghidează ca medici:
„PRIMUM NON NOCERE”.

Mădălina Indrie, medic specialist Diabet, Nutriție și Boli Metabolice Specialist în Obezitate.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.