Prima pagină » Reportaje » Dumitru Constantin Dulcan: Dacă vrem să continuăm, să ne oprim! (I)

Dumitru Constantin Dulcan: Dacă vrem să continuăm, să ne oprim! (I)

Articol editat de Carmen Sas, 5 iunie 2018, 06:00 / actualizat: 5 iunie 2018, 8:04

INTERVIU, ÎN EXCLUSIVITATE, PENTRU RADIO CLUJ!

Rep.: Domnule profesor, pentru că timpul dumneavoastră este foarte măsurat, am să vă spun eu ce cred că ar fi concluzia conferinței susținute de Anne Givaudan și Antoine Achram, Misterul Nașterii și Călătoria sufletului pe pământ.

C. Dulcan: E foarte important pentru noi ca feed back.

Rep.: Am înțeles că, practic, fiecare dintre noi suntem o ființă absolut minunată, o scânteie de Dumnezeu,

C Dulcan: Corect!

Rep.: Însă, dacă privim în jurul nostru, atât la nivel național, cât și la nivel global, planetar, vedem că toate sistemele noastre par a fi în pragul colapsului.

C. Dulcan: Da!

Rep.: Sistemul economic, sistemul politic, sistemul judiciar, sistemul filozofic, sistemul religios…

C. Dulcan: Și de biologie ce să mai vorbim?, unde patologia este la ea acasă!

Rep.: Ați spus-o dumneavoastră, nu am spus-o eu! Deci: cum se face că, fiind fiecare dintre noi o ființă minunată, care se naște pe acest Pământ, pe această planetă, având o misiune foarte bine definită, în momentul în care ne adunăm, devenim o colectivitate, practic, suntem un dezastru?

C. Dulcan: Vedeți? Sistemul democratic are indubitabil mari avantaje, dar și dezavantaje. Știți ce a zis Churchill: Nu e bună democrația, dar e sistemul cel mai bun dintre toate relele, pentru că permite toate opiniile posibile. Asta-i partea bună a lucrurilor. Se spune că, deși am plecat toți dintr-un punct comun în evoluția noastră către existență, pașii au fost foarte diferiți. Nu toți suntem la același nivel de evoluție spirituală. În consecință, sunt și multe gândiri opuse altora care par să fie mai progresiste, mai avansate. Rostul acestor întâlniri pe care le facem este acela ca într-o adunare, să spunem, o mulțime de oameni, cineva să exprime niște idei care au totuși un caracter de utilitate pentru biologia noastră, pentru existența noastră, pentru armonia noastră socială, și treptat-treptat, cei care au alte opinii să judece singuri și, evident, să se apropie de ceea ce este util tuturor, pentru că, în ultimă instanță, nimeni nu vrea să-i fie rău. Toți dorim binele tuturor, din toate punctele de vedere: de la modalitatea socială de satisfacție pe care o avem în urma existenței noastre sau în contextul unui sistem politic, economic, etc., toți vrem să ne fie bine. Ei, această armonizare nu este simplu de obținut. Exact ce spuneți dumneavoastră: sunt păreri foarte diverse, pare să domine niște opinii care mai degrabă semnalează un mers anormal al omenirii, decât unul care ar trebui să fie benefic tuturor. Vedeți?, aceste conflicte internaționale, în loc să se domolească, par să se accentueze, înarmarea lumii, la ora actuală, a marilor puteri, este una continuă, deși m-am întrebat de n ori: Noi avem atâta material fisionabil nuclear, încât am putea distruge Pământul de n, zeci, sute de ori, de ce continuăm să ne înarmăm? De ce continuăm să investim bani în distrugerea omenirii, când toată lumea vorbește, dimpotrivă, de promovarea sănătății, a bunăstării, a fericirii tuturor, a sănătății planetei? Ei, lucrul acesta, încă este dificil de înțeles, deși toți ne punem aceste întrebări. Dar rostul întâlnirilor noastre este tocmai acesta: să semnalăm, să atragem atenția lumii că este nevoie totuși de o altă gândire. Când am emis sintagma de nouă spiritualitate, vreau să se înțeleagă că vorbesc despre o altă modalitate de a gândi. Deci, departe de a critica modul în care omenirea a trăit până acum, să spunem această concepție materialistă despre lume, a substanței, a concretului… Sunt niște succese formidabile. Să plecăm de la longevitate: pe la 1900, media vârstei era în jur de 50 de ani. Acum s-a ajuns deja la 70 de ani. Sunt țări în care longevitatea merge până la 90 de ani. Eram la Lausanne, de pildă, și-mi spune cineva: Hai să vezi în cimitir ce vârste sunt scrise pe crucile lor!, și într-adevăr, te apropiai de o medie care aproape te speria, semnalând că da, există și această posibilitate clară a unei existențe care să fie favorabilă omului. Dar nu toată lumea suntem în același ritm. Ultimele date ale științei, pe care eu o numesc noua știință, sunt legate de fizica cuantică și deși fizica cuantică își conturează principiile prin Werner Heisenberg în 1926 la Copenhaga, ea ajunge ca bun de masă, de înțelegere, de-abia după 1992. Adică pînă atunci, pe ușa lui Niels Bohr, marele mentor al fizicii cuantice, scria: Interzis pentru filozofi! Ce voia să spună prin asta? Că, în momentul în care concluziile fizicii cuantice, care înseamnă o falie în gândirea clasică, rațională, și noua gândire impusă de fizica cuantică vor deveni publice, vor bulversa enorm de mult societatea umană. Și a avut dreptate! Iată: încă noi nu am acceptat cu toții principiile fizicii cuantice, pentru că în virtutea ei, unu și cu unu nu fac doi. Când îi spui omului că poate să facă și trei și cinci, îți zice: Aberant! Apoi, ea demonstrează că există două dimensiuni de univers, cel puțin: dimensiunea fizică, asta, în care noi stăm, trăim și gândim, și o dimensiune profundă, eu o numesc spirituală, la nivel de câmp cuantic, care este la un nivel invizibil. De aceea este foarte puțin credibilă, pentru că, în momentul în care discuți de câmpul cuantic, nimeni nu-l vede.

Rep.: E sindromul Toma Necredinciosul?

D.C. Dulcan: Da, e prezent peste tot! Deci fizica clasică, care îi datorează imens de mult lui Newton, care, în 1687, când scrie Principiile matematice ale filosofiei naturale(Philosophiae Naturalis Principia Mathematica), schimbă o lume. A fost un reviriment intelectual, pur și simplu o altă lume începe să se contureze în momentul în care el scrie această carte și statuează ideea de univers rezonabil, logic, accesibil tuturor simțurilor noastre. Astfel, legile nu mai sunt legile divine, devin legile naturale, deci se schimbă unghiul de vedere. Cineva a zis următorul lucru, foarte interesant: Până la Newton era mult întuneric. Și dintr-o dată, Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Și a venit Newton. Deci a creat o altă lume. Ei, lucrul acesta a fost valabil până în 1895, când lord Kelvin zice: Nu mai sunt mari lucruri de descoperit din clipa de față, decât lucruri mărunte. Deci lumea până atunci era o lume care se ducea până la atom, dincolo de atom nu exista nimic, aia am scris și eu: Hic sunt leones (lat.), „aici sunt lei”, sau Terra incognita(lat.), un „pământ necunoscut”. Și exact în același an, 1895, Roentgen descoperă radiația X, care-i dincolo de atom. A și luat Premiul Nobel pentru fizică pentru asta, în 1901. Hopa! Începe fizica radioactivității. Max Planck, 1900, la jumătatea lunii decembrie descrie cuanta, și dintr-o dată, în numai 26 de ani, toți, fără excepție, conturează o nouă fizică, o nouă gândire. Ce vrea să spună asta? Că dincolo de noi există o altă realitate, o realitate în care lucrurile nu mai sunt succesiv unul după altul, ci simultan în același timp. De ce? Pentru că dincolo nu mai este substanță. Gândirea noastră este o gândire redusă la substanță. De aici și marea dificultate în a înțelege: Eu nu concep decât ceea ce mintea mea e obișnuită să vadă, să percepă. Eu nu văd decât lucrurile concrete, pe care le percep prin cele cinci simțuri. Când spui că există un alt univers din care venim noi, în care nu există substanță, e doar un câmp, o informație și o energie, e foarte greu de perceput, adică este neintuitiv. Asta și spun: această gândire este neintuitivă, că doar îi spui (omului) că doi și cu doi fac zece, când orice copil de clasa întâi poate să spună cât fac, și este imperceptibilă, nonfizică și nongravitațională. Deci lucrurile se schimbă de la clasicism la o nouă gândire. De aceea oamenii care vorbesc în virtutea noii cunoașteri sunt greu de acceptat, greu de înghițit, de către o masă care este obișnuită cu lucrurile foarte comune. Și este logic să fie așa.

Rep.: Asta ar fi fost următoarea întrebare: de ce sunteți singurul din România, singurul om de știință, care vorbește despre aceste lucruri și care nu este nici contrazis, nici combătut și nici ridiculizat, cum s-ar întâmpla dacă, spre exemplu, aș merge eu pe stradă și i-aș spune cuiva toate astea?

D.C. Dulcan: Nu știu dacă-i chiar așa… Întrebarea dumneavoastră este firească și multă lume mă întreabă dacă asta înseamnă curaj. Iar eu le răspund că nu. Multă lume îmi spune: Ai trăit într-o societate în care presiunea ideologică și atee era predominantă. Cum ai putut gândi altfel, de ai putut scrie în 1981 acea carte despre inteligența materiei? Eram foarte tânăr, când ești tânăr ai hormoni dominanți, și vrei, poate, nu știu dacă să epatezi, dar să spui ceva. Lucrurile la mine au stat cu totul altfel: eram foarte mic, gândeam altfel lucrurile, percepeam altfel lucrurile. Eu m-am născut undeva într-un sat argeșean și mie mi se părea că viața asta în care trăim cu toții este un fel de încătușare, un fel de închisoare a spiritului, pentru că mi se părea o monotonie cumplită să te trezești dimineața, la țară lucrurile nu sunt simple: du-te la câmp, vezi de vite, etc., vii seara, iar te culci și tot așa la infinit, și eu mi-am zis: Doamne, 70 de ani tot asta să faci? Și m-am întrebat care-i sensul lucrurilor. Nu puteam să răspund la întrebare, dar mi-am spus că mă voi pregăti pentru asta. Și-atunci am împărțit în două informația: în cultura pe care o poți citi: istorie, filozofie și toate celelalte, și în microunivers, adică acolo unde este viața unei celule vii, și mi-am zis că încep cu asta: o cultură la modul general, dar mai târziu, după liceu, voi face medicina, ca să înțeleg în profunzime lucrurile. Ei, când am înțeles în profunzime lucrurile, atunci am știut că nu putem să discutăm strict în termenii ăștia (n.r.:materialiști). Vă dau un exemplu: noi avem, se spune, mai multe celule decât stele, în galaxie. Fiecare celulă are de la 2.000 până la 10.000 de reacții pe secundă. Imaginați-vă că universul acesta fantastic de care nu ne ocupăm, cum bate inima, cum digeră stomacul, cum funcționează ficatul, etc., etc., e condus de cineva. Această comandă prin ADN este ultra riguros exactă. Dacă n-ar fi așa, noi n-am putea vorbi logic în clipa de față, am aiura, am fi incoerenți. De ce suntem atât de logici și păstrăm un fir logic al lucrurilor? Pentru că cineva din noi are grijă ca noi, toată chimia noastră să fie dirijată exact spre același scop: să putem gândi normal. Ori asta nu se mai poate explica în termeni simpli. Este dincolo de noi. Și când a venit fizica cuantică am înțeles-o perfect. Mi-a luat mult timp… Unul din marii fizicieni în fizica cuantică a zis că cine înțelege logic fizica cuantică, înseamnă că n-a înțeles nimic, atât e de dificilă. Toți spun că ea a creat o falie cognitivă. Adică, domnule, se despart apele. Nimeni nu credea lucrul acesta, dar acolo-i sursa noastră. Deci medicina clasică indubitabil are succese, la fel și sistemul economic și toate celelalte, gândiți-vă numai la circulație sau la telefonul acesta mobil cu ajutorul căruia poți să iei legătura cu oricine, așa că cine ar nega meritul concepției materialiste despre lume, este naiv. Dar nu există numai asta! Trebuie să mergem dincolo. Ori profunzimea este acolo, în invizibil. Aceasta este dimensiunea spirituală a lucrurilor. De acolo venim către lumea aceasta. Deocamdată medicina e la nivel de suprafață, de macrounivers. Trebuie să pătrundem și în microunivers. Abia atunci când vom merge la cauza lucrurilor vom înțelege cu adevărat cine suntem. De aceea spun și scriu în toate cărțile mele, că, în clipa de față, dată fiind experiența morții clinice, care demonstrează că pe lângă universul fizic este un alt univers spiritual, care este nonfizic, nongravitațional și nu în logica formală, că este nevoie de o logică analogică. Este o logică a terțului inclus: deci doi și cu doi poate face patru, dar poate face și șase. În logica formală, unu și cu unu face strict doi sau A e egal numai cu A, nu e egal cu B. Ori după logica analogică, A egal cu A, cu B, cu C, etc. Deci e vorba despre o altă logică și e foarte greu să convingi că realitatea-i aia, când cea comună, a simțurilor, este asta pe care o vedem. Eu înțeleg foarte bine lucrurile astea. Dar, pe de altă parte, asta nu înseamnă că dacă adevărul este acesta, noi trebuie să ajungem aici pentru veșnicie. Al doilea lucru: asta demonstrează că suntem ființe eterne. Cu ce ne deranjează? De ce vrem neapărat să ne stingem odată cu viața? Dimpotrivă. Am spus-o și o repet: marea șansă pentru o ființă este să se nască om, pentru că are asigurată eternitatea. În momentul când noi părăsim acest corp fizic, conștiința este cea care merge în dimensiunea spirituală. Prin întâmplare am descris universul fizic în Inteligența materiei și universul spiritual prin Mintea de dincolo. De-abia după ce le-am scris, mi-am dat seama că am definit cei doi termeni existenți în univers.

Rep.: Domnule profesor, vorbeați despre câteva dimensiuni. La fel ca oricine mi-am pus și eu întrebări, mai ales când am văzut că pe internet apar tot felul de scrieri în care se vorbește despre cinci dimensiuni, că Pământul evoluează, adică trece de la trei dimensiuni la cinci sau șapte dimensiuni…

D.C. Dulcan: Da, știu, știu, teoria corzilor, în care sunt 11, 12 …

Rep.: Personal, nu am găsit decât trei dimensiuni: spațiul, timpul și conștiința. Care-o fi a patra?

D.C. Dulcan: Acum suntem în domeniul ipotezelor. Teoria corzilor, a stringurilor, spune că sunt 11 dimensiuni, că sunt 10, nu s-a definit încă. Este o teorie.

Rep.: Unde este confuzia?

D.C. Dulcan: Fizica cuantică se bazează strict pe experiență. Prin experiențe nu s-a putut explica tot, că nimic nu explică tot. Întotdeauna rămâne o enigmă dincolo de noi și asta-i bine, că avem ceva, un ideal, mai departe de făcut. Dar povestea asta cu dimensiunile n-a putut încă fi demonstrată, rămâne la nivel de ipoteză. Gândiți-vă că religiile, toate, vorbesc de o treime, nu? În profunzimea lucrurilor, există o treime, adică totul se bazează pe trei, nu pe patru. De ce? Asta duce la stabilitate. Gândiți-vă la un tetraedru: în orice parte l-aș înclina, el are un punct de sprijin. Foarte interesant, nu? Dar m-am ocupat și de filozofiile orientale și din start vorbesc și ele la fel. În taoism se spune: Tao creează pe unu, creează pe doi și pe trei. Unu și cu doi fac trei și cu asta începe lumea. Înțelegeți? Noi vorbim de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Că termenii pot să acopere sau nu realitatea, e altceva, dar asta este modalitatea în care noi înțelegem! Noi suntem ființe finite, rezultat al infinitului, și nu putem să percepem infinitul. Adică noi, ființe limitate la ceva, nu putem să cuprindem necuprinsul. În consecință, știm până aici. Eu spun că adevărurile la care avem acces sunt parțiale. Adevărul ultim n-o să-l știe nimeni niciodată, în ciuda pretenției științelor (ceea ce se cheamă scientism) că vom ști totul. Nu se poate. Dau un singur exemplu: știm noi începuturile? Vorbim de teoria big bang-ului, acea mare explozie, să admitem că e așa, care e cu acea radiație fundamentală, cu o temperatură prezentă încă în cosmos, etc. Întrebarea este: de unde vine big bang-ul? Cine l-a creat? Păi nu l-a creat nimeni. Păi după logica mea simplă, ca ceva să se creeze, trebuie mai întâi să existe, nu? Dar nici religia nu poate spune de unde vine Dumnezeu. Ea zice: Dumnezeu s-a creat pe sine însuși. Păi cum s-a creat dacă nu era? Deci o certitudine avem: că suntem. Cum suntem, prin ce miracol?, n-o să știm niciodată. De aceea afirm că adevărurile noastre sunt parțiale, nu totale. Și-așa unii spun în clipa de față că din universul acesta știm doar 4%, alții vorbesc de 30%, dar să fim optimiști și să admitem că e vorba de 30%. Păi 70% ce-o fi? Gândiți-vă că mii de ani noi ne-am sprijinit toată realitatea asta(am ucis, am dat decrete, am dat legi) bazându-ne doar pe un sfert din cunoaștere. Dincolo, este o materie inaccesibilă nouă, materia și energia neagră, care se pare că este cea care expansionează universul. Dar nu știm ce e. Și-atunci, cum îmi permit să dau un decret să tai capul unui om, susținând că adevărul e al meu, când de fapt adevărul nu este total? Înțelegeți? Adică: noi suntem ființe curioase, avem o capacitate de cunoaștere masivă, dar nu putem avea pretenția că vom ști vreodată totul sau că știm totul. În consecință, atitudinea noastră unul față de celălalt trebuie să fie una rezonabilă. Eu nu pot să fac pe genialul cu dumneavoastră, când știu că nu pot să fiu genial. Eu nu pot să consider pe vis a vis-ul meu inferior, când eu știu că el e pe locul lui și eu pe locul meu. Nu există superior și inferior. Toți avem un rost pe lumea asta, fără excepție. Toți venim cu un rost, cu o misiune, nimic mai mult. De aceea trebuie să ne respectăm unii pe alții. Asta e prima lecție pe care eu aș învăța-o în școală: colegul tău este fratele tău în alt sens, deoarece toți avem aceeași sursă. Respectă-l ca pe tine însuți, dacă vrei să fii respectat. Dacă regula asta simplă, care spune Iubește-ți aproapele! ar fi fost respectată, am avea 2.000 de ani înainte în evoluția noastră. Dar în loc să-L ascultăm, L-am ucis.

Constantin Dulcan

Rep.: Vorbiți despre noua spiritualitate, dar, domnule profesor, nu este vorba cumva despre o veche spiritualitate, ale cărei principii și percepte le redescoperim?

D.C. Dulcan: Întrebarea este așteptată. Întotdeauna după marile catastrofe, războaie, etc., s-a discutat despre o nouă spiritualitate. Așa s-a întâmplat și după primul război mondial, între cele două războaie. Și Rădulescu-Motru, care era mare profesor de psihologie, replică: Da’ de ce nouă, când e veche?, așa cum spuneți și dumneavoastră. Așa este, spiritualitatea începe cu umanismul Renașterii. Ei bine, Blaga răspunde: Toată opera mea este o nouă spiritualitate! Superb! Evident că în momentul când am emis această sintagmă a trebuit să merg la rădăcini, adică, atunci când vrei să știi un lucru, pleacă de la rădăcini, n-o lua tu ca găina din vârf și restul îl dai deoparte, că acela nu e adevărul. Mai exact, nu poți să fii concret în sine și credibil, adică trebuie să pleci de la sursa lucrurilor, ca ceva să fie temeinic făcut. Deci în termenii mei, noua spiritualitate presupune cultivarea acelor valori morale care permit protecția propriei sănătăți și armonia socială într-o lume a diversității politice, economice, juridice, psihologice, biologice, dar mai ales religioase. Observați ce se întâmplă în clipa de față. În momentul în care noi continuăm să fim eu cu eu și tu cu tine, fără să înțelegem că toți depindem unii de ceilalți(unul din principiile fizicii cuantice: toți suntem interconectați la nivel profund), nu ne va fi bine. Eu nu am voie să vă urăsc, să vă fac un rău sau să nu vă stimez, pentru că eu mă neg pe mine însumi. Doi: haideți să mergem la nivelul cel mai simplu: domnule, haina pe care o porți pe tine ai făcut-o dumneata? Pâinea pe care o mănânci astăzi, ai făcut-o dumneata? Păi dumneata îl urăști pe ăla care face pâinea, pe ăla care-ți face haina, că vezi doamne, mata ești savant și ăla nu e. Ori în realitate, tu nu poți trăi de unul singur, tot ce se întâmplă este de fapt o interconexiune, iar asta se demonstrează la nivel profund. S-au făcut experiențe simple, simple. De exemplu, un foton este împărțit în două și jumătățile sunt trimise prin fibre optice la distanță, întâi de 9, de 11 și de 50 de kilometri. În momentul în care au ieșit din canalul acela în care au fost trimiși, ei s-au comportat identic, ca și cum ar fi știut că sunt frați. Apoi: două particule care au fost întâi alături una de alta se învârt în sensuri inverse. Păstrez o particulă aici, iar pe cealaltă o duc la infinit. Ei bine, în momentul în care schimb sensul de rotație, sau de spin se numește, automat se schimbă și la particula îndepărtată sensul de rotație. Și aici a fost o lungă discuție între Niels Bohr și Einstein, pentru că s-a constatat prin experiențe că această schimbare se face aproape instantaneu, ori asta depășește viteza de 300.000 km/s, cosmică, iar Einstein nu era de acord. Iar Bohr spune: Nu, fă experiența și ai să vezi! Și a avut dreptate Niels Bohr. Deci, dacă la capătul universului ceva instantaneu se schimbă față de punctul meu de reper de aici, asta înseamnă că totul este interconectat. Cum se face lucrul acesta? Păi există o energie. Să ne imaginăm un ocean, cu apă limpede, liniștită, liniștită. Și dintr-o data apare un val. Valul este expresia energiei. Asta este lumea, asta este omenirea. Eu cred și mi-am imaginat, și văd că și alții gândesc la fel ca mine, că la început a fost un ocean de energie liniștită, liniștită. La un moment dat, Creatorul, putem să-I spunem cum ne place(Dumnezeu, Inteligență Superioară, Conștiință Universală), a creat un impuls în acest ocean, și, dacă ați văzut, apare mereu imaginea asta de la Capela Sixtină, cea prin care Dumnezeu arată cu degetul spre Adam și parcă spune: Eu te-am creat!, deci la un moment dat a fost nevoie de un deget în acest ocean de energie, o informație. Și asta capătă doi versanți: plus și minus, și cu asta începe lumea. Spre exemplu binele și răul, dacă le punem în opoziție: alb-negru, lumină-întuneric, nu le putem distinge unul fără celălalt, avem nevoie de aceste contrarii volens nolens. Și atunci întrebarea care se pune este: Să admitem existența răului? Da. La întrebarea asta am răspuns prin ceea ce scriu acum, deja am definit lucrul ăsta, Binele și răul în existența universului, iar răspunsul este da, dar este un echilibru al lucrurilor. Dacă de pildă arunc o bombă atomică ca expresie a răului, eu pot să anihilez întreaga lume și planetă. Dar asta înseamnă că răul a depășit total nevoia lui de a aduce echilibru în opoziție cu binele. Asta trebuie să fie în mintea noastră: Am nevoie de opusul lucrurilor, dar numai în măsura în care el îmi permite mie să disting binele de el. Atât și nimic mai mult! Orice extensie dincolo de valoarea lui creatoare, pentru că, în ultimă instanță, și răul e o valoare creatoare, depășește până și propria noastră viață. Există, cum spuneau latinii: Est modus in rebus, există o limită în toate, o moderație a tuturor lucrurilor. Ei au gândit înaintea noastră și nu erau deloc proști.