Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului: doi prozatori români
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 15 iulie 2018, 06:00 / actualizat: 15 iulie 2018, 8:33
Nu e uşor să citeşti cartea lui Ovidiu Nimigean, Rădăcina de bucsău, e o carte complexă aproape nefirească în peisajul literaturii române contemporane, e genul de carte pe care o trăieşti. Foarte densă, dureroasă, plină până la refuz de detalii, înţepătoare, pretenţioasă, apăsătoare, îţi regăseşti propriile obsesii descrise uneori atât de exact, încât sperie.
Sunt două planuri pe care se mişcă eroul cărții: moarte şi dragoste. Sună clasic poate, banal, ca eros şi thanatos-ul din manualul de română, dar Nimigean te face să le simţi atât de bine!
Încă de la început titlul te nedumereşte. Ce e bucsăul şi ce semnificaţie are rădăcina?
Extins pe aproape cinci sute de pagini, subiectul cărţii este simplu, dar minuţios deopotrivă. Trecut de a doua tinereţe, Liviu este un intelectual român fără slujbă, inadaptat. Soţia îl respinge din cauza unei uzuri a mariajului provocată inclusiv de problema banilor. El părăseşte apartamentul mai mult decât modest exact în zilele în care mama trimite vorbă de la ţară că nu se simte bine. Provizoratul îngrijirii octogenarei mame se va prelungi cam doi ani. Liviu devine însoţitorul şi infirmierul bătrânei prin spitale şi apoi acasă. Fără mari accese de oboseală ori de revoltă, el îşi asumă rolul pe care de-altfel mama nu i l-a impus. Liviu ştie că nu are de ales. Romanul surprinde o etapă a devenirii sale. Sugestia morţii împăcate a mamei, din ultimele rânduri ale cărţii, sugerează o armonie cu fluxul universal, o datorie dusă până la capăt şi achitată fără rest de către fiu.
Nu poţi să nu te întrebi ce-ai face tu în locul lui Liviu, intelectualul cu aer ratat care îşi îngrijeşte mama bolnavă şi suferă că marea lui iubire l-a părăsit. Te fascinează lipsa de ipocrizie a lui Liviu, faptul că-şi asumă gândurile mici chiar şi în situaţii limită, un personaj de o umanitate autentică, fără a cădea în capcana unui “erou tragic”.
Oricare cititor ce va parcurge romanul cu siguranță se va întreba: cât datorăm părinţilor ce ne-au dat viaţă? Până unde trebuie, sau nu, să le fim sprijin renunţând la noi înşine? Ritmul cărţii ne ilustrează un om cu rădăcini familiale puternice. Un seamăn al nostru cu care ne putem identifica până la lacrimi. Căci nu numai de rădăcini vegetale este vorba în romanul de faţă. Ci şi despre rădăcinile iubirii de familie, de mamă, de sat, despre rădăcinile educaţiei şi cele ale autoeducaţiei, despre vise şi despre idei.
Interesant e și personajul mamei lui, Hareta, femeia mândră ce se vede vulnerabilă şi descoperită, atât la propriu cât şi la figurat, în faţa fiului ce o îngrijeşte. O vedem pe Hareta prin ochii lui Liviu, parte reală, parte imaginară într-o relaţie intens emoţională, aşezată, asumată, femeie cu pielea neverosimil de tânără, aprigă, dominatoare, sensibilă şi puternică în acelaşi timp, cu accese mundane, dar şi cu spaime existenţiale.
Mama este scoasă din cadrul ei familiar, cu toate fricile şi nesiguranţele, pentru a merge la spital la oraş. Deşi starea ei se înrăutăţeşte, oscilează fără un motiv anume, nu ştim exact de ce suferă Hareta. În esenţă, nici nu contează. Fiecare gest capătă însă o valoare simbolică, un joc de oglinzi şi de sensuri în care Liviu încearcă să se regăsească.
Proximitatea sfârşitului e ca un spectru ce domină cartea, în mintea lui Liviu lucrurile par să aibă alt sens decât cel real. Deşi apar şi alte personaje, în esenţă este vorba de întoarcerea la dualitatea primară mamă-fiu. la dragoste în cea mai pură formă. Doar că lucrurile sunt acum inversate – cine este cel care îngrijeşte şi cine este cel îngrijit, cine se naşte şi cine moare.
Apropierea lui Liviu de mama sa, gesturile care iniţial par nefiresc de intime pentru amândoi şi care apoi capătă o naturaleţe simbolică, felul în care fiul îşi tratează mama, evoluţia neprevăzută a bolii, cu suişuri şi acalmii, toate acestea, văzute dureros de aproape, au o forţă extraordinară.
Departe de a fi liniare, personajele lui Nimigean sunt autentice prin trăiri pe care cititorul prins în transa dureroasă a cărţii le experimentează profund.
Rădăcina de bucsău este o carte despre experienţa finalului.
O carte tulburătoare, dincolo de complexitatea stilistică, de construcţia minuţioasă şi de permanenta oscilare între planuri, din Rădăcina de bucsău rămâi cu o puternică emoţie, iar asta, face o carte să fie excepţională.
Există mai multe chei de lectură pentru cartea Interior zero de Lavinia Braniște, iar toate au ca numitor comun scene din cotidian, trăiri şi emoţii familiare, întâlnite des, dar întotdeauna analizate de un ochi brav şi, totodată, critic: cel al Cristinei, personajul principal.
Aşa ajunge cititorul să rezoneze, să se întrezărească în frământarea dintre decizii şi să îşi recunoască propriile nehotărâri şi propriile neputinţe.
Secretară într-o firmă de proiectare pentru inginerie civilă, Cristina se loveşte inevitabil de întâmplări dintr-un mediu aproape predispus la reacţii meschine, adesea exagerate, critici ascunse sau, în multe cazuri, făţişe, notate aproape integral, cinematografic.
În general, testele pe care i le pregăteşte viaţa o fac să-şi amintească sistematic de cât de mult încearcă să înţeleagă ce i se întâmplă şi cum ar trebui să reacţioneze mai bine, mai corect în fața lumii, fără să supere, fără să deranjeze.
Un alt unghi care îndrumă lectura îl reprezintă încercarea aproape continuă de a ghici ce e dragostea sau ce ar trebui să fie, sub ce definiţie exactă ar trebui să funcţioneze iubirea şi cum ar arăta o relaţie care să fie cu adevărat o relaţie. Înduioşător e modul în care se face această cercetare a interiorului, alături de sinceritatea personajului care îl dezarmează pe cititor odată cu fiecare mărturisire.
În rest, în lumea exterioară, în afară de cei câțiva prieteni, mama care locuieşte în Spania şi prietena pe care o însoţeşte uneori la o bere la terasă, personajele se potrivesc unui peisaj aglomerat și grăbit.
Spaţiile sunt strâmte, până şi garsoniera în care locuieşte personajul principal are balconul înţesat cu pliante electorale şi cu butoaie de murături, aduse de proprietar. Totul pare presat pentru a încăpea mai bine în această lume, de la oameni până la bagajele aduse de mama ei.
Fragilitatea lucrurilor şi a ființelor omenești, traiul lor zilnic nu pare o încercare uşoară. Există însă de fiecare dată întâmplări, detalii care aproape că fac totul suportabil, mai uşor de primit, de înţeles.
Una dintre scenele din final din cabina de probă reprezintă un astfel de moment care echilibrează sau susţine balanţa care se înclinase dureros. Sunt dovezi ale iubirie care vin şi care nu se încadrează într-o definiţie din dicţionar a iubirii, ci care se rotunjesc prin cuvinte care trimit la obiecte desprinse tot din cotidian.
Prezentul mult prea puternic îşi atrage în mijlocul său personajul, îl ţine legat de detaliile care compun fiecare zi şi fiecare serie de întâmplări. Nu, viitorul nu poate fi ghicit, însă cu prezentul se poate jongla, pe lângă minutele de faţă te poţi uneori strecura, respirând pur şi simplu sau dând voie unei mame sosite în vizită din Spania să te îmbrăţişeze.
Interior zero este o astfel de carte. Un manual de supravieţuire, un ghid de respirat sub apă pentru noi, oamenii de azi.
Cărțile vă așteaptă la sediul Bibliotecii Județene Octavian Goga, în sala de literatură română.
Rodica Uifălean
Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj
.
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
