Ce mai citim: Primul roman semnat de Radu Vancu, “Transparenţa”

Radu Vancu

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 28 octombrie 2018, 06:00 / actualizat: 28 octombrie 2018, 8:25

Radu Vancu (n. 1978) este conferenţiar la Facultatea de litere a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu. A publicat mai multe volume de poezii, eseuri, o carte pentru copii numită “Regele Piticuţ”, iar acum debutează în roman.
Volumul “Transparenţa” (editura Humanitas) ajunge în librării în luna noiembrie şi va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti.

DB: Radu Vancu, editura Humanitas a anunţat apariţia primul dumneavoastră roman, „Transparenţa” şi despre care declaraţi că a avut naşterea cea mai grea. De ce?

Radu Vancu: Din mai multe motive. În primul rând pentru că este cartea la care am scris cel mai mult. A durat doi ani jumate, trei ani aproape zi de zi şi este nevoie de un efort de maratonist atunci când scrii un roman. E altă meserie decât cea de poet. Ca poet trebuie să fii mai degrabă un sprinter, să te concentrezi, să dai tot ce poţi, tot ce ştii, pe o distanţă foarte scurtă, în care să fii intens secundă de secundă. La proză sau cel puţin la roman, trebuie să ai suficientă forţă pentru o cursă foarte, foarte lungă care ştii că va dura mult, şi să-ţi dozezi intensitatea şi energia şi forţa în aşa fel încât să ştii că ajungi la capăt, că reuşeşti să treci linia. De asta e în primul rând foarte dificil, diferenţa asta de tip de efort. 
Apoi e greu pentru că trebuie să inventezi din mers instrumentul esenţial al prozei, care cred eu că este fraza. Aşa cum în poezie e esenţial să construieşti imagini. Imaginea e unitatea minimală a poemului.
În proză trebuie să te străduieşti să ajungi cât mai repede să ai fraza ta care să fie ca o mică celulă cu care să construieşti fagurele. Fagurele cu desen recognoscibil şi cu forma corectă a romanului întreg.

DB: Asta în condiţiile în care ai deja povestea în cap şi ştii unde te duce naraţiunea.

Radu Vancu: Există din acest punct de vedere două categorii de romancieri. Sunt flaubertienii, care au desenul clar în minte şi care în momentul în care îl pun pe hârtie umplu conturul fagurelui. E o familie care începe cu Flaubert şi vine până la Nabokov. Nabokov putea să scrie din orice parte a poveştii. Putea să scrie astăzi o pagină de la începutul cărţii, mâine putea să scrie o pagină situată pe la sfârşit, apoi alta aflată la mijloc, ştiind perfect în ce colţ al broderiei lui lucrează. Asta mi se pare spectaculos şi admirabil.
Altă familie este cea a stedhalienilor, a spontanilor, a celor care scriu fără să aibă idee ce va urma, care îşi secretă pânza în mod natural, fără să ştie ce desen va avea şi descoperind şi ei uimiţi ce figuri se construiesc, ce desene epice apar în ţesătură.
La noi aşa procedează Mircea Cărtărescu, din ce poveteşte el în jurnal. Cu o documentaţie minimă, cu o idee foarte vagă despre ce va urma, începe să scrie şi descoperă că desenul din covor se precizează pe parcurs.
Eu aparţin mai degrabă de a doua familie, n-am ştiut foarte precis ce se va întâmpla în roman, am început să scriu şi cred că am avut nevoie de vreo 100-200 de pagini ca să înţeleg ce va fi de fapt. Însă de pe la pagina 200 am ştiut exact ce urmează şi care va fi finalul. Am devenit din stendhalian flaubertian pe parcurs.

DB: Am văzut că pe copertă apare silueta Bisericii Evanghelice din Sibiu. Are o latură autobiografică romanul?

Radu Vancu: Are şi o latură autobiografică. Personajul narator e student la Litere la sfârşitul anilor ’90 în Sibiu, are o poveste de dragoste cu o colegă de an care are întru totul datele biografice ale soţiei mele. Dar ca să scap de tot lestul acesta biografic şi de toată greutatea lui am inventat un alt personaj care se cheamă Radu Vancu, un poet de vreo 60-70 de ani, megaloman şi antipatic, pe care am avut grijă să îl omor pe parcursul cărţii.

DB: Avea povestea nevoie de o crimă?

Radu Vancu: Nu e o crimă, este o autocrimă. Devenea agasant într-un fel, era şi amuzant să-i pun în cârcă toate defectele care-mi treceau prin cap, dar a trebuit să mă debarasez de el ca să scap personajul narator de biografia asta alternativă, iar destinul naratorului a devenit astfel mult mai liber.

DB: Spuneţi că a fost nevoie de un efort de maratonist să scrieţi acest roman, în condiţiile în care sunteţi foarte implicat în viaţa publică din România. De unde găsiţi timp şi energie să le faceţi pe toate?

Radu Vancu: Nu trebuie foarte mult timp, cam două ore pe zi, pe care să le furi de undeva, e adevărat. Eu am şi norocul că nu am nevoie de un timp de acomodare prea mare pentru ca în creier să se producă declicul spre modul de scris. Reiau foarte uşor ficţiunea de unde am lăsat-o. Şi scriam de regulă o pagină pe zi, adică 2.000 de semne.
M-am uitat cum fac alţii. Am văzut că Mircea Cărtărescu scrie cam o jumătate de pagină pe zi, asta reiese din jurnalele lui, Murakami în cartea lui de sfaturi pentru prozatorii începători spune că scrie 4.000 de semne, adică două pagini pe zi, Rebreanu care avea impresia despre el că e foarte puţin productiv şi foarte leneş scria câte 8, 9, uneori 10 pagini pe noapte, ceea ce e fabulos.
Mie o pagină pe zi mi s-a părut foarte bine pentru supravegherea asta a frazei despre care vă vorbeam. E esenţial să îţi supraveghezi fraza, să fie şi suficient de sofisticată dar şi să pară în acelaşi timp naturală, să nu ia ochii prin ostentaţie cititorului, care să rămână cu impresia că eşti un scriitor de fraze mai degrabă decât de poveşti, dar şi să nu se dilueze. Şi dacă ai doar o pagină pe zi în care scrii poţi să ţii fraza sub control. Am văzut destui prozatori foarte buni care de la un moment încolo s-au lăsat dominaţi şi cumva distruşi de elefantiazisul frazelor lor.
Şi mă gândesc la Nicolae Breban, care a fost un romancier foarte bun cândva, în 3-4 romane admirabile, dar care în ultimele 2-3 decenii a lăsat fraza să îl domine şi să îi fagociteze romanele şi să i le distrugă.

Radu Vancu

DB: Vorbiţi foarte des despre superputerile domestice ale poeziei. Care ar fi superputerile prozei?

Radu Vancu: Din punctul acest de vedere cred că lucrurile nu sunt diferite între poezie şi proză. Dacă ele presupun o meserie foarte diferită atunci când le scrii, tipuri de efort diferite, tipuri de funcţionare a creierului diferite, unităţi minimale de construcţie diferite, în ce priveşte efectul lor asupra celui care scrie mi se pare întru totul similar, dacă nu identic. Superputerile astea domestice în primul rând se referă la faptul că îţi iei energia, întâmplările, materia, tot din spaţiul domestic. Despre orice ai scrie, chiar dacă eşti un tip care scrii despre călătorii interstelare sau despre războaie aztece, de fapt scrii tot cu tine şi despre tine însuţi. E vorba tot de inima şi de creierul tău. Tot pe astea le vindecă literatura dacă le vindecă. Tot pe ele le aşează în ordine dacă reuşeşte să le aşeze în ordine. Toate marile tragedii ale lumii s-au petrecut în câte o casă, în câte o inimă, în câte o familie. N-o spun eu primul, a spus-o deja Tolstoi. Mă bucur să văd că şi Franzen (n.red. Jonathan Franzen, scriitor american) care e foarte la modă acum în State, şi pe bună dreptate, e tot un prozator de familie, toate cele trei mari romane ale lui urmăresc destinul unei familii. Este vorba despre puterile domestice ale literaturii.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.