Incluziv: Scurtă istorie a învăţământului special
Articol editat de cristina.rusu, 5 februarie 2019, 13:16
Consideraţi ca fiind blestemaţi, posedaţi de diavol ori pur şi simplu subumani, cei afectaţi de o dizabilitate s-au regăsit adesea, de-a lungul secolelor, la marginea societăţii.
Cu toate că şcoli şi universităţi înfloreau în Europa, persoanele cu dizabilităţi au avut mult de aşteptat până la înfiinţarea unor instituţii de învăţământ în care să fie primite. În contextul în care discuţia despre viitorul învăţământului special continuă să divizeze comunitatea celor cu dizabilităţi, să aruncăm o privire asupra scurtei istorii a acestui tip de învăţământ în întreaga lume:
Abia din secolul al 18-lea putem vorbi de o istorie a învăţământului special: odată cu declanşarea perioadei numite iluminism, când au început să apară în discuţia publică idei despre educaţia persoanelor cu dizabilităţi.
Iluminismul a influenţat învăţământul special în multe feluri. Pentru început, filosoful Jean-Jacques Rousseau a publicat o carte despre educaţia copiilor, în care a subliniat că un copil trebuie să fie educat cu respect pentru ritmul lui de învăţare şi cu cât mai puţini stimuli sociali, „căci ştiut este că societatea glorifică statutul şi averea”.
Charles Michel L’Épée a fost unul dintre pionierii educaţiei speciale. El a fondat, în 1760, prima şcoală publică destinată persoanelor cu dizabilităţi în Franţa. Preocuparea lui era un mod de predare diferit al limbii şi foneticii, ca instrument de educaţie în cazul copiilor surzi şi orbi. Urmând calea lui L’Épée, Valentin Haüy a fondat Institution Nationale pour les Jeunes Aveugles (Institutul Naţional pentru Educarea Tinerilor Orbi) în 1784.
În afară de ideile lui Rousseau şi L’Épée, principiile lui Haüy s-au bazat pe contactul cu Madame Von Paradis care, fiind nevăzătoare, l-a ajutat să dezvolte metodele pe care le-a folosit în şcoala sa. Unul dintre elevii lui Haüy, educat cu aceste metode, a ajuns să predea ulterior în cadrul aceleiaşi instituţii.
O altă persoană interesată de educarea celor cu nevoi specifice a fost Jean Marc Gaspard Itard. Acesta a încercat să elaboreze mai multe metode pentru educarea unui copil găsit în sălbăticie. După 5 ani de încercări Itard a renunţat, lăsând copilul să se întoarcă în mediul pe care îl cunoştea atât de bine. Cu toate acestea, munca lui a influenţat considerabil învăţământul special.
În secolul al 19-lea, eforturile pentru educarea celor cu dizabilităţi au devenit mai concrete. În Connecticut, Statele Unite, reverendul Thomas Gallaudet a înfiinţat prima şcoală pentru surzi în 1817, care mai funcţionează şi astăzi. Prima şcoală pentru nevăzători de pe continentul american a fost înfiinţată de Samuel Gridley Owe în 1829, care este responsabil şi pentru primul institut de învăţământ pentru copiii cu probleme de învăţare, în 1848.
Prima şcoală specială din România a fost înfiinţată la Cluj, în 1900. Cu toate acestea, există documente care atestă preocupări faţă de educaţia copiilor nevăzători în două oraşe din Banat, încă de la jumătatea secolului al 19-lea.
Secolul al XX-lea este caracterizat de implementarea unor legi care să garanteze educaţia persoanelor cu dizabilităţi. În 1918, după un proces controversat, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că fiecare copil are dreptul la educaţie în aceeaşi măsură. Iar în 1958 preşedintele american Eisenhower a instituit granturi pentru şcolile şi universităţile care pregăteau profesori care să activeze în învăţământul special.
În 2010, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi; un act internaţional care dedică un capitol dedicat educaţiei acestor persoane, punând accent pe incluziunea copiilor, pe inserţia lor în învăţământul de masă.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
