Memoria: Academicianul Ioan Lupaș
Articol editat de Carmen Sas, 23 februarie 2019, 06:00 / actualizat: 27 februarie 2019, 17:00
Anul Centenarului a trecut. Evenimentele au atras, mai mult sau mai putin, atenția publicului dar, parcă, nu a fost atinsă emoția aniversării. Poate doar la Alba Iulia pe 1 Decembrie 2018 am simțit cât de importantă este puterea și emoția unei națiuni care își caută, parcă, încă, rostul.
Cuvântul tipărit, însă, rămâne. Cărțile scrise în Anul Centenarului vor fi in biblioteci și pe mai departe. Am stat de vorbă cu Cercetătorul Științific Mircea Abrudan despre ultimele apariții editoriale. Una dintre cărți, ”Prăbușirea monarhiei austro-ungare și importanța istorică a zilei de 1 Decembrie 1918”, apărută la Editura Academia Română, îi este dedicata Academicianului, Preotului și Profesorului Ioan Lupaș.
Bogdan Roşca: Despre ce este această lucrare, apărută la Centrul Transilvan al Academiei Române?
Mircea Gheorghe Abrudan: Este o lucrare construită din două părţi. Prima parte este un studiu dens al meu despre viaţa şi activitatea Părintelui Academician Ioan Lupaş. Născut în Sălişte, Mărginimea Sibiului, a ajuns protopop ortodox de Sălişte după un episod mai puţin fast pentru viaţa lui. A fost dat afară din postura de profesor al Institutului Teologic Pedagogic din Sibiu, deoarece avea o ţinută radical românească: nu se încovoia directivelor care veneau de la Ministerul Învăţământului de la Budapesta. Şi atunci, Mitropolia a fost obligată să-l retragă (dar l-au recuperat pe linie bisericească, el fiind ales protopop la vârsta de 29 de ani).
Nu făcuse studii de teologie: el studiase istoria, la Budapesta şi la Berlin. Ca protopop, a avut o activitate prodigioasă de 11 ani de zile. A înfiinţat mai multe şcoli în zonă: nu teologice, nu primare – care existau – ci pentru fete şi axate pe meşteşuguri. În perioada Primului Război Mondial a avut desigur de suferit, pentru că a fost arestat în 1916, tot datorită pericolului pe care-l constituia faţă de autorităţile de la Budapesta, datorită puterii lui de a mobiliza oamenii şi de a-i cataliza pentru ideea naţională. A fost deportat la Sopron, împreună cu soţia, a ajuns apoi într-un fel de arest la domiciliu la Budapesta (pentru că, totuşi, era deja membru al Academiei Române). În 1918 a fost eliberat şi s-a întors la Sălişte.
Spre sfârşitul anului, când monarhia decade, a acţionat ca un catalizator al românităţii în Mărginime. Din postura de protopop, care îi conferea mult mai multă autoritate decât astăzi (de pildă era şi inspector general al tuturor şcolilor româneşti din protopopiatul său), a înfiinţat Consiliul Naţional Român din Mărginimea Sibiului şi a acţionat în a-i îndemna pe oameni să se deplaseze la Alba Iulia. E un titlu de glorie pentru cei din Sălişte, că de acolo a participat cea mai mare delegaţie neoficială (aproximativ 5.000 de oameni).
În 1919, când, la Cluj, Consiliul Dirigent hotărăşte înfiinţarea universităţii româneşti şi îl trimite pe Onisifor Ghibu să preia universitatea, 90% dintre cadrele didactice ale acelei universităţi nu au depus jurământul faţă de Regele Ferdinand şi faţă de Statul Român. Atunci aceştia au plecat, în marea majoritate, la Szeged. A fost un apel lansat de Iuliu Maniu către clerici, să ajute aparatul administrativ al Consiliului Dirigent. Aproximativ 200 de preoţi au intrat atunci în administraţie. De exemplu, Nicodim Cristea din Cluj, care după Unire a renunţat la cariera preoţească, a intrat în administraţie şi a ajuns prefect de Sălaj. Mulţi dintre aceştea nu aveau doar studii teologice: ei studiaseră filosofia, dreptul, istoria, la universităţi europene. Ioan Lupaş nu a urmat cariera aceasta, ci cariera universitară. Onisifor Ghibu a realizat o serie de memorii către Consiliul Dirigent, iar elita intelectuală din Vechiul Regat – unde existau două universităţi, la Bucureşti şi la Iaşi – pune şi ea umărul la construcţia noii universităţi de aici. E arhicunoscut discursul lui Vasile Pârvan, ”Datoria vieţii noastre”, care a inaugurat, în octombrie 1919, cursurile Universităţii Româneşti, numită Universitatea Daciei Superioare. Părintele Ioan Lupaş, la propunerea lui Nicolae Iorga, a fost numit de către Consiliul Dirigent, profesor universitar la Facultatea de Litere, catedra de Istorie a românilor şi istorie a Transilvaniei.
În 1920, el a fondat, în Cluj, Institutul de Istorie Naţională în cadrul Universităţii Daciei Superioare (desfiinţat de comunişti în 1946 şi reînfiinţat doi ani mai târziu, ca institut al Academiei Române).
În 1920 Ioan Lupaş a intrat în activitatea politică. El făcuse puşcărie şi în perioada dualismului, dar şi în perioada comunistă.
Bogdan Roşca: Textele care sunt în această lucrare sunt articole de presă, semnate de el. Din ce perioadă sunt acestea?
Mircea Gheorghe Abrudan: Sunt 8 articole de presă şi 2 studii, publicate în perioada interbelică; începând cu 1919, cu materialul ”Scriitorii noştri” şi ”Adunarea Naţională de la Alba Iulia”, până în 1943, când se aniversau 25 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Sunt şi părţi memorialistice în materialele sale: cum a participat, cum a simţit pulsul, atmosfera de la Alba Iulia, dar în mare parte este o analiză profesionistă a evenimentelor.
Sunt de fapt două idei mari care răzbat din textele Părintelui Lupaş.
În primul rând, că Unirea are un fundament cultural şi spiritual, că nu a fost rezultatul hazardului şi a bunăvoinţelor marilor puteri, ci a avut antecedente culturale şi spirituale. El insistă pe circulaţia cărţilor de cult, de pildă, pe ajutoarele acordate de către voievozii din Moldova şi din Ţara Românească, de către mitropoliile de la Suceava, Iaşi, Târgovişte şi Bucureşti pentru românii ardeleni.
A doua idee este modul în care amendează, mai ales în textele din ’38 şi ’43, importanţa istorică a zilei de 1 decembrie. El spune că Unirea nu poate fi confiscată de o anumită persoană; unirea nu este meritul unui om sau a mai multor oameni, ci este meritul întregii naţiuni, a celor care s-au jertfit de-a lungul vremii, ori în războiul de întregire a neamului.
El a intrat în Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu şi a devenit ministru în două guverne, ministru al sănătăţii şi al ocrotirii sociale: mai întâi în guvernul condus de Averescu, apoi în guvernul Goga. De aici i s-a tras şi arestarea. În 1950 a fost arestat în aşa-numitul lot al foştilor demnitari ai statului. Comuniştii au decis să aresteze, de la ministru, la secretar de stat, pe toţi cei care au deţinut o funcţie, indiferent de regimul politic. A făcut 5 ani de închisoare, la Sighet. El a avut noroc şi nu a murit în închisoare (ca Maniu, de pildă).
A ieşit din închisoare în ’55, cu sănătatea şubrezită (gândiţi-vă că avea 70 de ani când l-au arestat) şi s-a stabilit la Bucureşti. După moartea lui Dej i s-a acordat o diplomă de stat, de profesor emerit. S-a stins din viaţă în 1967, la doar câteva luni după ce regimul a încercat să-l recupereze.
Interviul integral, realizat cu Cercetătorul Științific Mircea Abrudan poate fi ascultat duminică, 24 februarie 2019, pe www.radiocluj.ro, între orele 16:00 – 17:00.
Bogdan Roșca/Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
