Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim, recomandarea bibliotecarului: Două prozatoare din România, cu două subiecte exotice

Ce mai citim, recomandarea bibliotecarului: Două prozatoare din România, cu două subiecte exotice

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 26 mai 2019, 06:00 / actualizat: 26 mai 2019, 7:25

Romanul Casting pentru ursitoare a Oharei Donovetsky pune în scenă o poveste inedită, scrisă, în cheie barocă pentru cititori mici și pentru cititori mari, o poveste țesută pe baza unor fapte reale, ce reunesc spațiul cultural românesc și pe cel european. Cartea are un text și o textură extrem de interesante, care activează toate simțurile prin intermediul figurilor de stil predominantă în întreaga carte.

Osatura romanului este alcătuită din două fire narative principale, care se răsucesc simetric, pe măsură ce subiectul avansează. Primul fir narativ expune povestea a trei prietene Lenca, Haia și Mira; personajele se conturează, creionate rând pe rând, în toată splendoarea lor. Protagonistele, învăluite într-un aer cult și burghez, în cadrul acestui trio feminin, Lenca reprezintă genul pragmatic și rațional, Haia este orientată către substratul folcloric, cu mituri, vise și superstiții, iar Mira este portocalie.
Liniștea celor trei protagoniste este tulburată într-o zi de marți, când acestea primesc câte un semn specific din lumea de dincolo: Lencăi îi este livrat un mesaj cu un dud alb, Haia are un vis prevestitor și Mira află că trebuie să plece în Polonia, ca să își revendice moștenirea din partea unei mătuși.
În acest punct al romanului iese la lumină povestea unui alt trio feminin, Grita, Hana și Larisa. Acestea din urmă au fost, la rândul lor, trei femei-ursitoare, care și-au țesut propria poveste din dorința de a dobândi tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Romanul construiește povestea celor trei ursitoare experimentate, de care se prinde armonios povestea celor trei tinere inventive, în a căror existență e foarte important să nu prindă nicicând rod umbra întunecată a plictisului.
Acțiunea romanului prinde elemente de context contemporan – corespondență pe mail, deplasarea cu avionul, documente și acte notariale, atmosfera de studiu din biblioteca Institutului de Lingvistică, o comisie doctorală și o bursă de studiu în Japonia etc. Cu toate acestea, labirintul, rămâne figura centrală a acestei proze. Timpul desface viața în fâșii și frânturi de imagini, amintiri pierdute, regăsite și reinventate nebișnuit de conversația celor trei femei, pe care, la un moment dat, e greu să le mai distingi una de cealaltă, așa cum stau ele, în fiecare după amiază de joi, prinse în discuții „tematice” ca la niște ședințe de spiritism, făcându-și confidențe, citind diverse texte sau doar îmbrăcând haine și jucând mima.
Romanul Oharei Donovetsky propune mai multe niveluri de lectură: un roman al rădăcinilor și al legăturilor cu alte lumi, un roman al prieteniei, un elogiu adus feminității și trăsăturilor moștenite, de la o generație la alta, prin mijlocirea femeilor – bunici, mame și fiice, mătuși, prietene sau femei oarecare, harnice, smerite, duhuri ale blândeții și ale înțelepciunii.
Farmecul acestei cărți nu vine din acțiunea care vizează un fir enigmistic, ci din atmosfera pe care o creeză detaliile. Descrierea spațiilor este foarte vie, foarte intensă. Pătrunzi, ca cititor, în locuri care-ți devin imediat familiare și în care ai sentimentul că ai mai fost. Sunt zone prin care parcă ai umblat și tu cândva și pe care, cu fiecare rând, le redescoperi, încărcate de culori și miresme, dar și de amintirile care s-au strâns, ca praful, în straturi, în tot acest timp incert care s-a scurs de când nu ai mai fost pe acolo. E ca un déjà Vu.

Volumul Tăierea fecioarelor, semnat de către scriitoarea și jurnalista Tatiana Niculescu, are nu doar un subiect dificil, ci și o încărcătură emoțională latentă, care se sedimentează în staturi grele, lăsând un gust amar.

Tăierea fecioarelor nu este o carte obscenă, chiar dacă subiectul este unul destul de dificil pentru a fi înțeles: excizia femeilor. Noi, europenele, crescute în confortul căminelor familiare, suntem atât de departe de realitatea acestei probleme, încât nu doar nu ne-o putem imagina pe deplin, ci ajungem să o mistificăm, incluzând-o în registrul unor tradiții de domeniul unui trecut foarte îndepărtat.
Tatiana Niculescu rupe tăcerea asupra acestui fenomen, care răvășește societatea africană de secole până în prezent. Și nu o face în modul uzual, ci pune în scenă un spectacol de o valoare inestimabilă, mai ales pentru educația ulterioară, care nu doar că schimbă existența a mii de femei africane, ci mai sunt și motivate de propriile victime.

Volumul Tatianei Niculescu este un monolog pe mai multe voci. Cele masculine, persistente sunt întrerupte de cele juvenile, simple, naive, dar și de contrastantele discursuri feminine. Fiecare personaj își dezvăluie o excizie spirituală, traducându-și propria dramă în cuvinte și raportându-se la o cauză comună: mutilarea genitală.
Laurent este modelul visătorului imatur, care deși ocupă o funcție diplomatică de impact, refuză cu desăvârșire să înțeleagă atrocitatea unor practici rupte din sânul legendelor africane.
La cealaltă extremă avem două voci copilărești, Hani și André, mica prințesă Leia africană și neînfricatul Luke francez. Doi mici temerari luptători care își împărtășesc simțămintele în cel mai nevinovat mod, departe de forfota în care viețuiesc.
În scenă își face apariția și Marie, modelul perfect de soție exilată care trăiește propria experiență în această împărăție a deșerturilor.
Și drama acestei Marie este una impresionantă, căci relevă încă o dată sensibilitatea și empatia feminină, care suferă de la cele mai mici fluctuații. Exact ca și vântul afarilor, popor de tradiție milenară, încercat de greutăți, dar convins de propria dreptate, aceștia nu renunță cu desăvârșire la a da o formă propriilor credințe. Își îmbracă fricile în dimensiunea djinilor și cred în forța vântului, care la ei este unul absolut fantasmagoric.
Femeile lor continuă să creadă în poziția lor deficitară, și cu siguranță, acea mutilare fizică le implantează în creier cele mai absurde imbolduri, transformându-le în ființe amorfe și apatice, pentru care plăcerea reprezintă poarta deschisă a păcatului.
Tatiana Niculescu răscolește cu acest volum nu doar un fenomen mondial, ci încearcă să trezească niște imagini vii în ochii cititorilor, renunțând la o superficială narațiune.
Cred că după astfel de rânduri este imposibil să nu te gândești la fericita ocazie de a fi născută în inima bătrânei Europe și să nu încerci un sentiment de profundă milă pentru fecioarele nefericite ale sălbaticei Africi.
Dincolo de neprețuitul talent cu care Tatiana Niculescu și-a inventat acest carusel al personajelor și acțiunilor, se ascunde și o muncă de informare amplă, care necesită a fi pusă în valoare mai ales pentru o imagine clară a acestui fenomen, numit excizie feminină. Mutilarea genitală a femeilor (MGF) este definită de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) ca fiind procedura care constă în „îndepărtarea parțială sau totală a organelor genitale externe feminine, sau crearea altor leziuni organelor genitale feminine pentru non-motive medicale.
Prima atestare istorică a mutilării genitale a femeilor a fost făcută în anul 450 î.Hr. de către istoricul grec Herodot.
Dincolo de subtraturile religioase, această practică rămâne a fi o formă de tortură, care nu poate fi justificată nicicum.