Ce mai citim, recomandarea bibliotecarului: Un roman despre deportările românilor bucovineni

Romanul face o incursiune în istoria tragică a deportării românilor din Bucovina de către sovietici. Calvarul începe pe 13 iunie 1941. Un roman care surprinde prin limbaj, dar și prin sensibilitatea cu care reușește să descrie poveștile triste ale câtorva dintre oamenii care au suferit de pe urma bestialității semenilor. Căci despre asta este vorba până la urmă, istorii din care nu am învățat mai nimic de-a lungul atâtor ani, repetând la nesfârșit greșeli imposibil de trecut cu vederea. Împletirea unor destine care se întâlnesc în situații limită, neajunsurile și torturile la care sunt condamnați nu numai adulții, dar și copiii, lasă un gust amar și îndeamnă la reflecție. Pe de altă parte, o carte tămăduitoare, plină de poezie, despre respect, iubire, blândețe, speranță și credință, valori care sunt din ce în ce mai rare, de care avem parte din ce în ce mai puțin, într-o lume în care ”a simți” a devenit un lux.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 30 iunie 2019, 06:00

Personajul central este Ana Blajinschi, sau Ana Blajinica, o bătrînă de aproape 90 de ani, care îi povestește peste ani, nepoatei sale venite să o ducă la azil viața petrecută în stepele Kazahstanului și în Rusia Orientală în timpul deportării. Avînd 11 ani în momentul plecării for¬¬țate, Ana își petrece adolescența și prima tinerețe în condițiile cumplite din stepele Kazahsta¬nului, de la marginea Siberiei și din alte zone ale făuririi Uniunii Sovietice. Personajul povestește tîrziu toate prin cîte trecuse, așa cum știm din mărturii faptul că supraviețuitorii marilor grozăvii ale secolului al XX-lea au putut cu greu să mărturisească prin ce au trecut. Dar omul este mai mare decît războiul, mai mare pentru că poate să-și păstreze bunătatatea, iubirea, compasiunea, speranța, idelalurile, omenia, în cele mai aspre condiții, că poate face gesturi salvatoare cînd în jur domnesc moartea, spaima, agonia, ura, se dovedește capabil de fapte incredibile, care sfidează orice idee de umanitate, de logică.
Ana păstrează, prin credință, prin iubire și prin forța caracterului, o anumită ino¬cență, care o face să învingă experiențele monstruoase prin care trece și să nu se contamineze de ură. Tot de o puritate extraordinară este și povestea ei de dragoste cu Jeni, băiatul din vagon, îmbrăcat în haine de fată ca să nu fie separat de bunica lui, iubire care durează pînă la sfârșit, cînd Ana încă îl așteaptă, deși cei doi sînt despărțiți cea mai mare parte a vieții.

Multe episoade ale romanului dobîndesc un surprinzător efect de ireal: efectul de ireal pe care îl poate avea realul în momentele fie foarte fericite, fie cumplite din viața noastră. Realul nu mai pare real, pare ficțional. O imagine de o mare cruzime, care dobîndeș¬te un efect de ireal, este cea în care o femeie murise de foame într-un grajd înghețat, iar copilul ei încă încearca să obțină lapte de la sîn.
Secvența de la rîul Obi este una dintre cele mai reușite din întreg romanul, care asociază cruzimea și o stranie și simbolică poeticitate. Tinerele deportate sînt duse într-o călătorie lungă, cu vaporul – călătorie în care se întîmplă fapte abominabile –, unele fete sînt violate, ucise, aruncate în apă. Obi, în Siberia, unde au fost deportați deținuții politici în vremea URSS, este un mare fluviu, care ajunge să curgă la nord și paralel cu cercul polar și formează un uriaș estuar. Aici, vărsarea în mare a unei cantități enorme de apă determină formarea unui curent puternic marin spre nord și produce un pericol major, dar și o zonă foarte bogată în pește. Acest curent, Smert – însemnînd moarte –, iese din cînd în cînd în vertijuri ucigașe și înghite bărcile cu tinerele fete, multe dintre ele neștiind să înoate. De ce doar femei? „Femeile costă mai puțin decît bărbații. Mai ales după război. La Smert-Reca eram numai femei, în largul apei numai femei, rar ieșea cîte un bărbat, numai la început, să ne învețe cum să ne purtăm cu barca. După cum am aflat mai tîrziu, bărbații prindeau pește cu vapoare speciale, în care aveau și o cadă cu gheață ca să nu se strice peștele cînd stăteau mult timp în apă, erau mulți, nu era nevoie să vîslească, nu se temeau de valuri, așa ca noi. Dar pește așa ca aici nicăieri nu găseai. La noi, niște bărci prăpădite și numai femei, multe dintre care vedeau atîta apăraie pentru prima dată-n viață și nici nu știau să înoate. Cum eram și eu. Un iaz era în sat la noi, mai departe, dar nu am învățat să înot în el. Nici smert – moartea pentru numele rîului – nu ne-a atras atenția, deși rupeam pe rusește binișor, fusesem și la școală. Rîul se numea altfel, rîul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu i. Smert era doar partea noastră, un fel de cotitură a rîului, așa de largă, că semăna mai mult a mare decît a rîu. Apa ajungea pînă-n cer, și nouă ne părea că scoatem peștii nu din rîu, ci din cer. Bărbații pescuiau în rîu, cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară cînd am coborît din tren după o lună de călătorie, cînd cerul era și sus, și jos. Și aici, rîul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încît formau un tot întreg.“

Romanul este alcătuit din trei părți: „Trenul“, „Surghiunul“ și „Troița de sus“, ultima parte cuprinzînd și o ironie amară la adresa istoriei, fiindcă autoritățile declară, tîrziu, că „deportarea a fost o eroare“ și un istoric vine în sat să vorbească despre trecut, ignorîndu-i însă pe supraviețuitori.
Sînt foarte multe teme, printre care credința, ura, compasiunea, iubirea, într-un discurs emoționant, cu infuzii de poezie stranie, care ne amintește ce-am fost sau care ne avertizează în privinţa a ceea ce putem fi la un moment dat, într-o situație-limită, într-un loc de unde ne întoarcem sau nu ne mai întoarcem oameni.
Capătul drumului este despre maturizare, dar şi despre cum pot bucuriile mărunte să pună în umbră, măcar temporar, dramele istoriei mari. Pe Ana Blajinschi pare să o fi ajutat cel mai mult credinţa, pe care încearcă să o dea mai departe strănepoatei. Romanul are pasaje numeroase cu rugăciunile bătrânei, care vede în Dumnezeu unicul sprijin… Şi poate că eventuala mutare la căminul de bătrâni nici nu mai contează dacă Dumnezeu este acolo. Ori poate că fix acela este capătul drumului. După ani şi ani de încercări, după o supravieţuire miraculoasă, vezi cum ţi se sugerează că nimeni dintre cei cunoscuţi nu îşi poate asuma îngrijirea ta.
Un roman trist, greu, dar cu licăriri de bucurie, de la o scriitoare cu forţă şi inspiraţie, la care se simte plăcerea scotocirii prin arhive şi a suprapunerii stratului ficţional peste adevărul istoric.
Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului.

În loc de final, vă propun o frază din aceasta deosebită carte: ”Bun e Dumnezeu și lasă lumea să mai trăiască. Avem timp să murim. Să ne mai bucurăm până una-alta”

Vă așteptăm cu drag să o împrumutați de la Biblioteca Județeană Octavian Goga Cluj.

Rodica Uifălean, Biblioteca Județeană ”Octavian Goga” Cluj

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.