Mircea Cărtărescu
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 11 august 2019, 06:00 / actualizat: 11 august 2019, 8:22
Mircea Cărtărescu are 63 de ani, a publicat prima carte acum 40 de ani, si-a sărbătorit aniversarea cu un nou roman, cel mai frumos, spune el, „Melancolia”, a fost de mai multe ori candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, este cel mai important romancier român în viaţă, citiţi trilogia „Orbitor„, vă rog, o capodoperă, iar pentru a se descrie îmi spune că este ca o furnică. Furnicile construiesc muşuroaie imprevizibile şi complexe, ca şi scriitorul. Scriitorul, precum furnicile, devorează fiecare colţişor al vieţii. De la lectuarea ultimului roman al lui Cărtărescu, publicat în Italia, „Levantul” (Editura Voland, 222 de pagini, 17 euro), rămâi confuz, amuzat, dezorientat.
Scris acum 30 de ani, într-un moment dificil al vieţii mele… când, nemaicrezând în poezie (toată viaţa mea până atunci) şi în realitatea lumii şi în destinul meu pe acest pământ, m-am decis să îmi ocup timpul, creând o iluzie, cartea este încercarea genului picaresc, nebunesc, de a crea un poem epic, după moda unui Ovidiu bătut în Transilvania şi strivit de un Dracula, care ascultă Lou Reed.
Cu bucurie suverană și narațiune dionisiacă, Cărtărescu amintește de marea poezie românească, sigur Bruno Mazzoni, în josul paginii, îți oferă toate coordonatele cazului, într-un roman eroic și comic de o minunăţie nerușinată.
Reporter: Romanul dumneavoastră mi se pare o epopee beată, fuga după un poem imposibil. Cum a luat naştere, din ce impuls estetic?
Mircea Cărtărescu: Când poezia m-a obosit – aveam 30 de ani, scrisesem trei volume de poezii – am căutat o modalitate să scap de ea. Astfel, m-am gândit să scriu ceva diferit, un poem epic în 12 cânturi, precum cele ale lui Homer şi ale lui Vergiliu. Atunci, citeam poeţii români din secolul al XIX-lea: eram vrăjit de limbajul lor, aşa ironic, aşa inocent. Am încercat să imit acel stil şi emfaza sa, fiecare vers face aluzie la o anumită epocă a poeziei româneşti, de la începuturi până în zilele noastre. Până la urmă, m-am întâlnit cu 7.000 de alexandrini: pe scurt, aveam în mâinile mele un roman în versuri. Nu puteam publica „Levantul” în anii ’80, deoarece conţine aluzii clare la dictatura lui Ceauşescu, de aceea l-am publicat după revoluţia din 1989. Poemul a devenit imediat „un clasic” în ţara mea, acum se predă la şcolile şi la universităţile din toată România. Problema cu „Levantul” este că este imposibil de tradus: mii de versuri cu rime şi ritmuri care privesc poezii necunoscute… De aceea, l-am scris în proză. În această variantă, cartea a fost tradusă în Suedia, în Franţa, în Spania şi acum în Italia. Poemul a pierdut o parte din frumuseţea sa în traducere, dar există, iar publicul poate să îl citească în versiuni adesea similare (În Italia, profesorul Bruno Mazzoni a făcut o treabă extraordinară).
Reporter: În Cântul III scrieţi un fel de imn pentru vanitatea tuturor şi literatura este vanitate. Dincolo de jocul narativ, vă întreb: de ce scrieţi? Ce va rezista din munca dumneavoastră?
Mircea Cărtărescu: Puteţi să mă întrebaţi, în acelaşi timp, de ce respir sau de ce inima mea bate. Am scris întotdeauna, o voi face întotdeauna. De ce? Nu mă gândesc. Nu mă gândesc niciodată la tipul de literatură pe care o fac. O fac, pur şi simplu. Scriu fără să mă documentez, fără planuri, fără modificări. Toate cărţile mele şi cele de peste o mie de pagini, sunt la prima mână, apar aşa şi, totuşi, spre surprinderea mea, cărţile scrise în acest fel par foarte elaborate. Mintea mea lucrează în mod instinctiv, ca o furnică: această insectă nu este un arhitect sau un zidar, construieşte fără niciun proiect cuiburi enorme, extrem de complexe. Asta pentru că însăşi insecta este un proiect, un plan. Fiind făcută aşa, nu poate face altceva decât să îşi construiască cuibul său, gigantesc. Cuibul, într-un fel sau altul, face parte din corpul său, este unul din organele sale. Pentru mine este la fel: fiecare carte este un organ din corpul meu; unele sunt organe vitale, altele sunt organe minore, dar toate sunt importante.
Reporter: Pe o pagină destul de intensă vorbiţi despre vis: ce semnificaţie are visul în opera dumneavoastră? Dar narcisismul?
Mircea Cărtărescu: Realitatea nu este mai reală decât visul. Numai suferinţa face realitatea evidentă, ascuţită. Dacă nu suferi, pluteşti prin viaţă ca un vis. În cărţile mele, nu există diferenţă între fantezie şi realitate, sunt precum cele două laturi ale unei benzi de Möbius: nimeni nu poate spune unde începe una şi unde se termină cealaltă. De aceea, cărţile mele sunt la jumătate între proză şi poezie şi, aş adăuga, sunt în parte filosofie, în parte teologie, mecanică cuantică, muzică etc. În fiecare roman pe care îl public, încerc să mă exprim complet, la fiecare nivel al fiinţei mele, de la mlaştini la stele, de la scatologie la escatologie…
Reporter: Ce carte v-a format? Ce carte aţi vrea să fi scris? Ce carte scrieţi?
Mircea Cărtărescu: Aş fi vrut să scriu „Castelul” de Kafka. Nu suport faptul că Kafka l-a scris înaintea mea. Acum nu scriu: tocmai am terminat „Melancolia”, una dintre cărţile mele cele mai importante şi mult visate. Am nevoie de timp să îmi schimb umorul şi ideile, să o iau de la capăt.
RADOR
Sursă: Il Giornale
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
O părticică din cultura gastronomică a Ardealului de acum 300 de ani a fost încapsulată în volumul Mâncarea Franciscanilor. Este o versiune...
O instalație din deșeuri reciclabile, în care au fost încapsulate personalități ale istoriei române, va reprezenta anul acesta România la...
Isteria asta nu vine de azi, de ieri, ci s-a acumulat în timp. Sunt multe probleme legate de felul în care funcționează politica și...
Septimiu Bizo este medic stomatolog de profesie, însă pasiunea lui pentru fotografie și animale sălbatice l-a purtat pe aproape toate...