Prima pagină » Reportaje » ”Din când în când e bine să ieşi din catifeaua surâsului afabil şi acomodant şi să spui răspicat nişte lucruri” (I)
”Din când în când e bine să ieşi din catifeaua surâsului afabil şi acomodant şi să spui răspicat nişte lucruri” (I)
Doina Borgovan si Radu Paraschivescu
Radu Paraschivescu (1960) este scriitor, traducător, editor de carte şi comentator sportiv. Este autorul mai multor cărţi de succes, printre care Ghidul nesimţitului apărut în 2006 şi vândut în 60.000 de exemplare. El s-a aflat la Cluj săptămâna trecută pentru lansarea volumelor „Fluturele negru” și „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”. Romanul ”Fluturele negru” a apărut inițial în anul 2010, iar acum a fost reeditat tot la Humanitas, într-o ediție revizuită.
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
28 septembrie 2019, 06:00 / actualizat: 28 septembrie 2019, 10:07
Radu Paraschivescu (1960) este scriitor, traducător, editor de carte şi comentator sportiv. Este autorul mai multor cărţi de succes, printre care Ghidul nesimţitului apărut în 2006 şi vândut în 60.000 de exemplare. El s-a aflat la Cluj săptămâna trecută pentru lansarea volumelor „Fluturele negru” și „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”. Romanul ”Fluturele negru” a apărut inițial în anul 2010, iar acum a fost reeditat tot la Humanitas, într-o ediție revizuită.
Volumul „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” cuprinde texte publicate de autor în ultimele luni care reacție la derapaje gramaticale sau politice ale personajelor care populează în prezent emisiunile de televiziune.
Doina Borgovan: Titlul acestui nou volum pe care-l lansaţi la Cluj mi-a provocat un puseu autobiografic, ca să spunem aşa. Am recitat această poezie în 1986, la Cântarea României. Dumneavoastră pe ce criterii aţi ales acest vers?
Radu Paraschivescu: Eu nu am recitat-o, Cântarea României nu m-a atins în general. Poezia datează dintr-o perioadă tulbure, eu m-am întâlnit cu ea într-un manual de şcoală primară. Era pe lista obligatorie de lături, că nu pot să le spun altfel. Ţin minte ca ieri că lucrul care m-a şocat atunci, cu mintea mea de copil, a fost puzderia de semne de exclamare. Fiecare strofă se încheia imperativ. După decenii, îmi dau seama că era o poezie numai bună de montat pe scena festivalului Cântarea României, pentru că actorul primea o indicaţie din partea autorului: “Fii pulmonar, urlă! Nu şopti, pentru că dragostea de ţară – falsificată şi lozincardă – trebuie urlată, trebuie răcnită.” Este un titlu care mi-a rămas. Acum, sigur că el este folosit ironic. Are şi o paranteză care-mi aparţine, “planetei noastre asta i-ar lipsi”. Am fost corectat pe Facebook şi mi s-a spus: “Să ştiţi că mai e o Românie (sigur, sunt milioane de Românii); mai e geografic una căreia i se spune Romania, este România din afara României”. Mi s-a părut oportun să folosesc titlul acesta jucăuş, pentru a scrie tot jucăuş despre nişte lucruri mai degrabă serioase şi – unele dintre ele – grave, care continuă într-un fel ce am lăsat neterminat la cartea precedentă, la Orice om îi este teamă. Şi acolo am primit reproşuri că “e păcat că un om care îi învaţă pe alţii limba română, nu ştie şi el”; şi că “bine, să fii analfabet şi să te divulgi ca atare, dar ce ne facem cu editura? La ditamai Humanitas nu este niciun alfabetizat, nu a văzut nimeni povestea aceasta?” Până la urmă apele s-au limpezit. Aici discut cam despre acelaşi lucru: despre puzderia de antimodele pe care unii dintre noi riscă să le preia (le văd în acţiune la televizor, le văd furtunos în ochiul public); despre impostură (este o discuţie care, cred, nu se va încheia niciodată), despre diverse tristeţi politice – şi nu numai – şi despre şansele pe care le avem ca să ne reînsănătoşim (ceea ce iarăşi e cu semnul întrebării).
Doina Borgovan: Citind cartea dumneavoastră, am constatat că locul acelei ironii bonome pe care o cunoşteam este luat de exasperare, de un ton ceva mai întunecat. Parcă v-aţi pierdut răbdarea şi speranţa.
Radu Paraschivescu: Speranţa nu mi-am pierdut-o, dar s-a subţiat, e la cură de slăbire. Totuşi o parte dintre textele acestea au un tăiş pe care alte texte nu-l aveau, la un moment dat te saturi să fii jovial. Nu e frumos să dai cu târnăcopul, dar din când în când e bine să ieşi din din catifeaua surâsului afabil şi acomodant şi să spui răspicat nişte lucruri. Nu e prima dată când fac aşa ceva. Am o carte care a trecut oarecum sub radar (am scris-o cu nişte ani în urmă), se cheamă România în 7 gesturi, unde vorbesc despre 7 mici cutremure naţionale, gesturi oribile din imediatul nostru, din 22 decembrie şi până azi; gesturi pe care pe noi ne-au împins în urmă cu decenii, dacă nu cu secole: chemarea minerilor, palmele pe care i le dă Mihai Tatulici lui Nicu Ceauşescu, comportamentul lui Corneliu Vadim Tudor faţă de executorul judecătoresc care a venit să-l evacueze. Atunci am avut chiar un ton mai amar decât aici, în În lume nu-s mai multe Românii. Acolo am scris scrâşnind şi câteodată dând cu pumnul în masă (noroc că sunt singur în cameră şi nu deranjez nici măcar confortul pisicii). Acolo am fost furios şi pe mine pentru că nu am făcut mai devreme gestul acesta de a arăta cu degetul nişte scandaluri şi nişte alcătuiri bipede care nu meritau atenţia publică pe care au avut-o. E adevărat că aici nu mai sunt cel din Două mături stau de vorbă, unde lucrurile erau jucăuşe, unde mai glumeam şi pe seama a ceea ce se dădea la televizor. Sunt texte despre televiziune şi aici, în cartea aceasta, dar ele sunt deja ale unui om îngrijorat, un pic indispus, un om care simte nevoia unui ecou şi a unei acţiuni concrete.
Doina Borgovan si Radu Paraschivescu2
Doina Borgovan: Aţi folosit expresia “alcătuiri bipede”. Răsfoind acest volum mă gândeam că, dacă suntem norocoşi, în 5 ani de zile nu vom mai şti cu ce feţe să asociem numele acestea. Mi-aş dori să mă întorc la cartea dumneavoastră peste 10 ani şi să mă mir: “Doamne, chiar aşa trăiam?”
Radu Paraschivescu: Dumneavoastră aveţi dramul de optimism pe care s-ar cuveni să-l am şi eu, dar pe care nu ştiu de unde să-l scot. Mă caut prin buzunarele sufletului şi nu-l găsesc. A fost discuţia pe care am avut-o la această lansare, la Bucureşti, dar şi la lansarea de la Orice om îi este teamă, când unul dintre lansatori, Cătălin Striblea, a spus: “Ne vom uita peste câţiva ani şi ne vom îngrozi de contemporaneitatea acestor personaje găunoase, nocive, fără caracter”. Şi eu, avocatul diavolului fiind, i-am spus: “Da, Cătălin; şi dacă ne uităm peste 10 ani cu nostalgie şi ne spunem că totuşi arătam altfel atunci? Aveam o Dăncilă, aveam un Vanghelie, aveam un Nicolicea, Codrin Ştefănescu! Toţi erau nişte bronzuri faţă de ce avem acum!” Dar dacă nu ar fi cazul să fim totuşi atât de optimişti? Sigur, era un joc între noi doi.
Doina Borgovan: Dar acest optimism practic te face să fii mai vigilent.
Radu Paraschivescu: Absolut! Nu că vigilenţa mea ar folosi la ceva celor vizaţi. Ea este ceea ce englezul numeşte “preaching to the converted”; adică cei care citesc lucrurile acestea au aceleaşi valori pe care le am şi eu. Altfel e o vigilenţă risipită în văzduh, pentru că pe oamenii politici de pildă o carte ca aceasta nu-i atinge. Sau, dacă îi atinge, îi atinge cum nu trebuie. Nu ştiu dacă am povestit: la Cluj, domnul Petre Daea a venit şi mi-a mulţumit pentru că are un capitol în Orice om îi este teamă. Era teribil de fericit, încântat că figurează în cartea aceea. Mi-a spus că o duce la Bruxelles şi că le-o arată “şi altor oameni din partid”. M-am gândit: “Ei, dacă va da peste cineva inteligent din partid (că sunt, slavă Domnului), probabil că îl va lămuri că nu e bine să apară într-o asemenea carte”. Dar reacţia m-a îngândurat: mi-am dat seama că arma umorului e o armă fără eficienţă în faţa unor oameni precum domnul Daea.
Doina Borgovan: Întorcându-ne la titlu, spuneţi: “planetei noastre asta i-ar lipsi”. Dar eu mă îngrijorez şi dacă ar fi două Mari Britanii sau două Americi. Vă daţi seama că am avea doi de Trump, ori un al doilea Boris Johnson?
Radu Paraschivescu: Avem două Corei, avem două Yemen-uri, am avut două Germanii! Există asemenea alcătuiri schizoide ale politicii. Dar e adevărat că, dacă proiectăm acum totul spre America şi spre Anglia, găsim nişte personaje greu credibile. Adică noi ne enervăm pe ai noştri, care totuşi sunt exponenţii unei ţărişoare; acolo avem de-a face cu un fost imperiu şi cu ditamai puterea. Acum, Donald Trump nu vine pe un loc gol. Să nu uităm că a existat un George Bush Junior, care era specialist în inepţii. Nu ştiu care era valoarea lui de conducător. Bănuiesc că avea nişte consilieri, pentru că, dacă America şi-ar fi lăsat totul în mâinile lui George Bush Junior, ar fi fost rău. De la el avem tot felul de rostiri de tipul “Am aflat că majoritatea importurilor vin din alte ţări” şi “ce păcat că francezii nu au un termen pentru bourgeoisie”. Era un deliciu, o arteziană! Boris Johnson impresionează prin altceva: are un tip de inadecvare flagrantă pe care o naţie precum cea engleză o suportă destul de greu. George Bush Junior la rândul lui nu a venit pe un teren viran. A existat în echipa lui George Bush Senior vicepreşedintele Dan Quayle, care iarăşi era specialist în rostiri amuţitoare şi ameţitoare. El mi se pare că voia să înveţe latina pentru că urma un turneu în America Latină! Aşa că avem oameni pe lângă care Petre Daea aproape capătă nuanţe academice.
Doina Borgovan: Sesizez că suntem cu toţii loviţi de un fel de lene intelectuală: “Ce rost mai are să reţin când a trăit Napoleon, când am Wikipedia?” “Cratimele nu mai are sens să învăţ să le folosesc, pentru că-mi pun Correct-ul pe calculator.” Care ar fi contraargumentele: de ce ar trebui să învăţ, să-mi pese cum vorbesc şi cum scriu?
Radu Paraschivescu: Mi se pare onest să-ţi vorbeşti limba corect nu doar ca o formă de patriotism (pentru că există şi argumentul acesta). Dacă eşti patriot, în loc să îndrugi lozinci în care nici tu nu crezi, nu mai bine înveţi să-ţi controlezi exprimarea? Acesta e un argument aproape romantic; eu aş merge pe latura practică a vorbirii limbii: ca să eviţi confuziile; ca să trimiţi un mesaj corect, care să fie descifrat corect. Am dat de un milion de ori exemplul cu „care” şi „pe care”: „Maria are o colegă care o ajută la lecţii” e una, „Maria are o colegă pe care o ajută la lecţii” e alta. Ori, dacă noi le folosim interşanjabil, se duce naibii mesajul. E nevoie de reguli. Ştiu că regulile sunt constrângătoare, sunt antipatice, miros a cenzură, miros a regimuri de altădată; dar fără reguli nu faci nimic: nici la poker, nici în alegeri, nici la dans, nici la basket şi nici în trafic.Acestea cred că sunt argumentele practice care ar trebui să ne jaloneze pe noi, nu împăunarea şi mândria de a fi un vorbitor fără pată. Cu toţii facem greşeli (şi eu fac greşeli), mai ales când eşti în priză directă poţi să faci fără să-ţi dai seama. Aşa că, dincolo de patriotismul bunei vorbiri, eu aş pune accentul pe utilitatea practică a unei vorbiri corecte.
Doina Borgovan: Spuneaţi că vi s-a părut că aţi lăsat neterminat ceea ce aţi început în Orice om îi este teamă. Eu cred că nu veţi termina niciodată.
Radu Paraschivescu: Nu, mai ales că premierul a avut grijă să mai rostească una! Deja am primit tot felul de propuneri pe Facebook şi am declinat oferta: în primul rând sunt în inferioritate şi nu am timp să le consemnez, în al doilea rând am altceva de făcut cu viaţa mea, lucrez la altceva, am deschis alte şantiere de literatură, parcă nu m-aş întoarce chiar acum să vorbesc iar de Viorica Dăncilă şi de cei din jurul dumneaei. Am antologat şi ziceri, năzbâtii ale oamenilor publici; am glumit preţ de un volum, de 2, de 3; dar la un moment dat devine inutilă şi devine plicticoasă toată povestea. Iar tu, ca autor, eşti perceput ca un arhivar al derapajelor, când tu de fapt vrei să faci altceva: ai o idee pe care vrei să o duci la capăt, ai un roman pe care vrei să-l urneşti dincolo de pagina 5 (cum a rămas romanul meu la care tot mă prefac că lucrez de un an şi ceva). Aşa că gluma bună e gluma scurtă.
Doina Borgovan / Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
