Prima pagină » Reportaje » ”Din când în când e bine să ieşi din catifeaua surâsului afabil şi acomodant şi să spui răspicat nişte lucruri” (II)
”Din când în când e bine să ieşi din catifeaua surâsului afabil şi acomodant şi să spui răspicat nişte lucruri” (II)
Doina Borgovan si Radu Paraschivescu
Radu Paraschivescu (1960) este scriitor, traducător, editor de carte şi comentator sportiv. Este autorul mai multor cărţi de succes, printre care Ghidul nesimţitului apărut în 2006 şi vândut în 60.000 de exemplare. El s-a aflat la Cluj săptămâna trecută pentru lansarea volumelor „Fluturele negru” și „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”. Romanul ”Fluturele negru” a apărut inițial în anul 2010, iar acum a fost reeditat tot la Humanitas, într-o ediție revizuită.
Foto: Doina Borgovan si Radu Paraschivescu
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
29 septembrie 2019, 06:00 / actualizat: 29 septembrie 2019, 9:57
Radu Paraschivescu (1960) este scriitor, traducător, editor de carte şi comentator sportiv. Este autorul mai multor cărţi de succes, printre care Ghidul nesimţitului apărut în 2006 şi vândut în 60.000 de exemplare. El s-a aflat la Cluj săptămâna trecută pentru lansarea volumelor „Fluturele negru” și „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”. Romanul ”Fluturele negru” a apărut inițial în anul 2010, iar acum a fost reeditat tot la Humanitas, într-o ediție revizuită.
Volumul „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” cuprinde texte publicate de autor în ultimele luni care reacție la derapaje gramaticale sau politice ale personajelor care populează în prezent emisiunile de televiziune.
Un interviu realizat de Doina Borgovan.
Doina Borgovan: Spuneţi-ne un pic despre şantierele pe care spuneaţi că le-aţi deschis: aveţi ceva şi în domeniul traducerilor?
Radu Paraschivescu: Eu am promis cu nişte ani în urmă că nu voi mai traduce, este una dintre puţinele promisiuni pe care le-am încălcat. Am tradus de curând două cărţi care vor apărea relativ repede. Una va apărea în octombrie în orice caz, este vorba de All that is, un roman al lui James Salter (un scriitor care a murit cu câţiva ani în urmă, dar care e foarte bine apreciat în America). Am mai predat editurii Humanitas cu o lună în urmă o carte de povestiri de George Saunders, din care eu tradusesem Lyncoln între vieţi. Culegerea de povestiri, Pastoralia (cred că aşa se va numi şi în varianta românească), este volumul de debut al lui Saunders. Din Saunders am mai tradus 10 decembrie, care e un volum excepţional. Mă pasc contractual alte două traduceri. Una este Stephen Fry, Heroes, la Editura Trei. Eu sunt un mare simpatizant al lui Stephen Fry, i-am citit toate romanele, i-am şi tradus un roman pentru Humanitas, Mincinosul. Cealaltă carte este un volum de Julian Barnes, care va apărea în Anglia pe suport de hârtie în noiembrie, se cheamă The man in the red coat. O voi traduce pentru Nemira, ei mi-au făcut propunerea imediat ce au primit manuscrisul electronic. Cred că ar fi al 9-lea Julian Barnes pe care l-aş traduce. Sunt nişte termene riguroase: pe una dintre ele trebuie să o predau în ianuarie, iar pe cealaltă în martie. Niciuna nu e uşoară, iar cartea lui Stephen Fry mai e şi voluminoasă. Dar mi le-am pus în cârcă şi le duc la bun sfârşit, sper. Asta, ca traducere.
Şantierul romanului şi el s-a ramificat de fapt. Ajungând la ce scriu eu sub semnătura mea, e o carte de povestiri care va apărea la Gaudeamus acum în noiembrie, cu condiţia elementară să o termin de scris! Provizoriu ea se cheamă Şapticemie şi alte potriveli (Şapticemie pentru că am o primă povestire construită în jurul cifrei 7). Iar romanul (finalmente ajungem şi la el) este un roman de decor francez, care se cheamă Podul diavolului şi care îşi plasează acţiunea undeva demult (dar s-ar putea să existe şi un plan actual), într-un oraş al muşchetarilor în Perigord; e o zonă pe care am vizitat-o acum doi ani şi de care am rămas amorezat, o zonă mai puţin turistică din fericire, o zonă cu dealuri, cu castele, cu spectacole cu păsări răpitoare, cu plimbări cu balonul cu aer cald şi fără cohorte de coreeni şi de ruşi agresivi care se bagă în faţa ta şi pozează tot. Nu vezi autobuze cu turişti, nu vezi desanturi din acestea sălbatice. Vezi perechi, eventual cvartete de oameni care vin să se plimbe. Iar în inima oraşului unde am stat există un grup statuar cu trei gâşte, pentru că oraşul acela e specializat în foi gras. Marea personalitate a acelui oraş este gâsca. În cel de-al doilea plan este Etienne de la Boetie, care era cel mai bun prieten al lui Montaigne. Au vrut şi ei să aibă un brand cultural şi au găsit casa în care a stat acest om.
Doina Borgovan: Începeţi să iubiţi Franţa mai tare decât Italia?
Radu Paraschivescu: Când sunt în Italia, spun: „Nu e ţară ca Italia”; când ajung în Franţa, spun: „Nu e ţară ca Franţa”. Ele din fericire seamănă, dar nu foarte mult. Adică îi găsesc specificul fiecăreia şi mă plimb cu egală plăcere. E adevărat, anul acesta am fost mai mult prin Franţa (Italia s-ar putea simţi neglijată, dacă i-ar păsa de mine). Am făcut doar un drum de 3-4 zile la Roma, unde am găsit o formidabilă perioadă de gratuitate pentru diverse palate şi muzee (nu am ştiut de ea, am fost doar beneficiar involuntar. Dar în Franţa am fost de două ori în ultimele două luni: a fost foarte frumos, m-aş duce oricând. Asta nu înseamnă că nu-mi place foarte mult Portugalia, pentru care iarăşi am prins un fel de cheag. Am scris o carte dedicată Portugaliei, am şi fost acolo în iunie, la Noaptea literaturii europene. Spania are hazul ei, Cehia are hazul ei; libertatea are hazul ei, aici e toată povestea. Ţrile acestea arătau la fel de frumos şi acum 30-40 de ani (poate chiar mai frumos), dar atunci nu puteam noi să ne exersăm poftele turistice.
Doina Borgovan: Când ne-am întâlnit data trecută, nu aveaţi pagină de Facebook şi eraţi destul de tranşant în a spune că nu vă veţi deschide. Ce v-a determinat totuşi să vă deschideţi un cont pe Facebook?
Radu Paraschivescu: Exasperarea şi o situaţie neprevăzută. Eu mă simţeam foarte bine ca stalker pe Facebook, nu găseam nimic degradant în ipostaza aceasta. Dar s-a întâmplat un pocinog: persoana care îmi dăduse parola ei îşi schimbase parola. O altă persoană dragă mie mi-a făcut ordine în computer, mi-a scos tot felul de cookies şi am pierdut Facebook-ul. Am încercat să reintru şi nu am reuşit, pentru că nu mai aveam parola corectă. Am căutat-o pe persoana de încredere, dar nu am găsit-o; şi atunci am spus: „Dar dacă-mi fac eu pagină?” Din această cauză mi-am făcut, pentru că altfel aş fi fost şi acum un om care se uită pe după colţ la ce-l interesează. Mi-am depăşit limitele tehnice, pentru că nu credeam că sunt în stare să-mi fac singur o pagină de Facebook noaptea, pe la 1. Am făcut-o: ţin minte şi ziua, 28 decembrie.
Doina Borgovan si Radu Paraschivescu
Doina Borgovan: A şi vuit internetul!
Radu Paraschivescu: Mai ales că eu avusesem grijă să mă fac de râs singur şi să declar că eu la aceste forme de Big Brother nu consimt. Mai ales la a fi un Big Brother care se autoobligă la aceste forme de denudări de tipul: „Sunt Gică, am 3 câini, o iubesc pe Doina!” Şi uite că am făcut-o. Sigur că am avut şi o temere de data aceasta serioasă: temerea că pe pagina mea ar putea apărea oameni din publicul meu de sport, care să înceapă să se considere în tribună şi să mă judece: „Ce ai cu Dinamo? Ce ai cu CFR Cluj? De ce le spui Steaua când ei nu mai sunt Steaua?” Am zis că e păcat să-mi las pagina inundată de aşa ceva. Sigur că exista varianta blocării, varianta ştergerii, dar eu nu fac aşa ceva. Eu sunt de părere că, dacă vrea cineva să facă de râs neapărat public, nu ai voie să-i răpeşti dreptul acesta: îl laşi fără cratime, cu trei I-uri în loc de două, cu unul în loc de trei, nu contează. Au fost câţiva, dar prezenţe absolut episodice, care se autoelimină. Pentru că în momentul în care unul din acesta vine şi mă ia ostăşeşte iar eu îi vorbesc cu „dumneavoastră”, se crispează şi pleacă. Vede că mai primeşte şi de la alţii câte-un bobârnac (tot aşa, elegant şi cu politeţe), îşi dă seama că nu e lumea lui acolo. El miza pe un fect care nu a apărut, adică miza pe o înjurătură de reciprocitate care nu s-a materializat şi atunci îşi vede fiecare de viaţa lui.
Doina Borgovan: Spuneţi că sunt două lucruri care vă fac cea mai mare plăcere: citiţi şi scrieţi. Am vorbit despre scris, haideţi să vorbim un pic şi despre citit: ce aţi citit în ultima vreme şi ne recomandaţi?
Radu Paraschivescu: Termin acum de citit cartea Ioanei Nicolaie, Viaţa Reghinei, care este o splendoare de carte. Are în centru o femeie care suferă, care trece prin drame, care e avariată de ceea ce se întâmplă în jurul ei, dar cartea în sine este o frumuseţe. Înainte de aceasta am terminat de citit Cartea neisprăvirii de T.O. Bobe. E o carte specială. T.O. nu scrie des (cam la 7 ani scoate câte-o carte nouă), dar e o carte despre ideea de making off; o carte despre scris, despre identităţi multiple; o carte împănată cu autobiografie, dar împănată şi cu autoironie, ceea ce eu salut la orice om capabil de acest exerciţiu. În această carte el vorbeşte despre sine la persoana a III-a: el este „domnul T.O”, soţia lui este „doamna Vali” (Vali Florescu, o traducătoare foarte bună. Acestea sunt lecturile recentissime, citesc cam 2-3 cărţi pe săptămână. Am mai citit Alo, Albert Einstein la telefon, un Einstein văzut cu alţi ochi decât ochiul omului care face exegeză. E o carte sprintenă, care combină informaţia concretă cu o mică speculaţie literară, totul garnisit şi cu fotografii din arhiva personală. Este povestea lui Einstein irigată de literatură: cu toate slăbiciunile lui, cu toate contrele de care a avut parte, cu toate acuzaţiile de stângism şi chiar de comunism care i s-au aruncat în faţă, cu toate episoadele de om trăitor într-o Germanie care începuse persecuţia împotriva evreilor; cu felul în care a reaşezat nu numai fizica, ci lumea în general, cu toată bunătatea şi generozitatea lui(pentru că el era capabil de gesturi extraordinare faţă de oameni pe care nu-i cunoştea, dar în acelaşi timp capabil de neglijenţe enorme faţă de oamenii din familia lui). Este o carte parfumată, care e şi tradusă foarte bine. Acestea sunt cele mai noi lecturi.
Doina Borgovan: Am lăsat la final intenţionat Fluturele negru. Aş vrea să încheiem cu el şi să ne faceţi o invitaţie la lectură.
Radu Paraschivescu: De ce ar merita să fie citită cartea aceasta? Pentru că e cu Roma. Cum a spus Woody Allen când a ascultat audiobook-ul Război şi pace: „M-am prins, e cu ruşi!” E o carte despre două personaje, fascinante amândouă: unul este, sigur, Caravaggio, iar celălalt e Roma însăşi. Am făcut cu bună ştiinţă o construcţie pe două planuri: un plan aşa-zis auctorial al naraţiunii la persoana a III-a, care este despre Roma de fapt şi în care Caravaggio este doar pomenit (nu apare chiar deloc); şi un plan secund, care care conţine nişte scrisori scrise chipurile de Caravaggio (scrise de mine, evident), pe care Caravaggio le trimite maestrului său lombard de la care a învăţat pictura. Aici avem filtrul unui om care vine din Lombardia la Roma, unde ia în piept ceva despre care nu ştia cum arată şi ajunge să-şi găsească locul şi chiar să facă o mutaţie în pictură, să introducă acest clar-obscur care acum pare la îndemâna tuturor, să rişte să fie transformat la un moment dat în pictorul oficial al papalităţii, ceea ce ar fi fost scandalul de pe urmă, el având toate bubele posibile fiind şi bisexual, omorând pe cineva în duel, trăind ani întregi pe fugă, reuşind să se certe cu toată lumea, inclusiv cu binefăcătorii lui. Este un tablou al Romei de la 1600 şi al unui pictor ieşit din ramă, un pictor căruia eu am încercat să-i scriu dimensiunea lăuntrică. Pentru că e foarte simplu – e simplist chiar – să faci din Caravaggio doar un personaj de orizont tabloid. El avea toate datele tabloidismului, astăzi ar fi fost bătaie pe el în emisiuni. Dar dincolo de scandalurile provocate, dincolo de făloşenia lui, dincolo de faptul că puţea sinistru, el a avut o relaţie interioară cu Dumnezeu, cu absolutul, cu tăriile pe care eu am încercat să i-o conturez în scrisorile acestea pe care le adresează maestrului de la care a învăţat să picteze. E o carte colorată. Nici nu avea cum altfel, fiind vorba de povestea unui pictor, placată pe Roma de la 1600. E o carte în care am încercat să pun o lentilă de 400 de ani pe Roma aşa cum am văzut-o eu în anii aceştia. Am încercat să o văd cu ochii de atunci, să-i ghicesc nişte contururi, să-i descopăr mirosurile, culorile, grozăviile, duhorile. Cred că e o carte care a ieşit bine. Mi-aş dori, fireşte – orgolios fiind – ca ea să fie tradusă la un moment dat, poate chiar în Italia. Nu fac nici cel mai mic efort ca să-mi traduc cărţile: nu că mi-e lene, mi-e jenă. Există o probabilitate ridicată să rămân singurul scriitor român netradus. Mai sunt, dar nu atât de mulţi. De vină sunt eu, pentru că ar trebui să-mi găsesc timp să fac nişte demersuri, pentru că altcineva e clar că nu le va face în locul meu. Am mici promisiuni de la Rui Zink pentru Cu inima smulsă din piept pentru un eventual editor portughez, aştept o veste de la el.
Doina Borgovan / Andrea Nagy
Foto: Radio Cluj
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
