Prima pagină » Campanii » Incluziv » Incluziv: În ţinta privirilor ostentative: Clujul văzut dintr-un scaun rulant

Incluziv: În ţinta privirilor ostentative: Clujul văzut dintr-un scaun rulant

Mă aflu în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, într-un spaţiu pietonal mereu în mişcare. Nu contează dacă e frig de ţi-e milă să scoţi din casă până şi termometrul, aici continuă să fie forfotă. Trece un om cu un transport de fructe uscate şi coji de portocale, iar de undeva se aude un cântăreţ stradal. Am venit aici pentru a-l întâlni pe Marian Pop, un utilizator de scaun rulant alături de care voi face o plimbare în centrul Clujului, pentru a vedea cât de accesibil este oraşul nostru pentru cineva care nu se deplasează pe cele două picioare:

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 17 decembrie 2019, 06:00 / actualizat: 18 decembrie 2019, 11:05

Andrea Nagy: Care sunt principalele probleme, după părerea ta?

Marian Pop: În primul rând trotuarele foarte prost făcute: în momentul în care există denivelări, şi efortul pe care îl depui ca utilizator de fotoliu rulant creşte. Unele treceri de pietoni nu au rampă, iar atunci trebuie să escaladezi bordurile. Pentru mine nu mai e o problemă, dar pentru un utilizator neexperimentat e un impediment chiar foarte mare.

Andrea Nagy: De când foloseşti un fotoliu rulant?

Marian Pop: De 5 ani.

Andrea Nagy: Electric sau manual?

Marian Pop: Manual. E mult mai greu, dar e şi mai practic. Ca utilizator de fotoliu manual, îmi permit să mă ridic pe roţile din spate când e vorba de unteren greu. În schimb o persoană care foloseşte un cărucior electric, nu poate face asta.

Andrea Nagy: Cât de accesibile sunt autobuzele?

Marian Pop: Autobuzele noi sunt accesibile. Mai sunt în folosinţă şi autobuzele vechi, cu scări, care nu sunt. La cele noi, cu rampă electrică, se întâmplă să-i fie prea lene şoferului să le spună oamenilor să se dea din faţa uşii, pentru că rampa nu coboară; şi atunci preferă să spună că rampa e stricată. Într-o zi au refuzat 4 şoferi de autobuz unul după altul să se dea jos şi să coboare rampa. Clujul e adaptat în proporţie de 80%. Acum, mai este şi câte-o rampă la care trebuie să fii alpinist profesionist ca să o poţi urca.

Andrea Nagy: Ce spune primăria de aceste rampe?

Marian Pop: Într-o instituţie publică, tu ca persoană cu dizabilităţi ar trebui să poţi intra. În momentul în care le faci sesizare, răspunsul care de fiecare dată mi-a fost dat este: „Da, se va rezolva, facem tot posibilul”. Şi rămânem la spus.

Marian a fost un copil sănătos până la vârsta de 3 luni. Din cauza unei injecţii dată în momentul nepotrivit, a intrat în comă. Când s-a trezit, era paralizat aproape complet. Astăzi trăieşte cu diagnosticul tripareză flască cu sechele polio, ceea ce înseamnă că-i sunt afectate ambele picioare şi o mână. Oamenii reacţionează în fel şi chip la vederea unei persoane cu dizabilităţi. Marian povesteşte că dintre toate aceste reacţii, ceea ce-l doare cel mai tare sunt privirile ostentative:

Marian Pop: Depinde de cum vezi lucrurile. Dacă vrei să crezi că persoanele respective se uită la tine cu admiraţie, e ok. Dar în momentul în care se uită la tine insistent, e deranjant. Aşa au fost învăţaţi, pot să înţeleg asta.

Andrea Nagy: Reacţii agresive ai întâlnit?

Marian Pop: Nu. Uneori în autobuz mai sunt oamenii care refuză să se dea laoparte din locul special amenajat, de la mijlocul autobuzului.

Am pornit din Piaţa Unirii şi am făcut un tur al străzilor din centrul oraşului. Am ocolit oameni care stăteau în mijlocul drumului cu telefonul în mână, ne-am înfuriat pe maşinile parcate în zona pentru pietoni şi am dat de trotuare înguste, cu stâlpişori pe margini, unde cu greu încape un scaun rulant:

Marian Pop: Pe str. Sindicatelor sunt obligat să cobor pe şosea, pentru că nu pot să trec pe trotuar. Uneori la trecerea de pietoni, eu trebuie să ocolesc oamenii neatenţi, nu ei mă ocolesc pe mine.

Andrea Nagy: Care sunt întrebările pe care cei care nu sunt în scaun rulant nu ar trebui să vi le pună?

Marian Pop: Te întreabă foarte des de cât timp eşti în cărucior, ce ai păţit, dacă poţi să faci anumite lucruri pe care ei consideră că nu ai fi capabil să le faci. Foarte des am păţit să mă întrebe oamenii: „Dar tu cum mergi în oraş?”, chiar când mă aflam în oraş! Ei au imaginea clasică a omului în cărucior, care este absolut incapabil să se mişte şi are nevoie întotdeauna de cineva.

O persoană în scaun rulant nu este condamnată să stea pe margine: poate să iasă în oraş, în cluburi şi poate să practice chiar şi sporturi în echipă:

Marian Pop: Cineva mi-a propus: „Nu ţi-ar plăcea să încerci ceva, să nu stai planton în casă?” Am zis: „Mi-ar plăcea, dar ce?” Am decis să încerc basketul, am făcut asta destul de mult timp. Eram singurul din echipă cu probleme la o mână, dar surprinzător eram atacantul (fiind cel mai micuţ, eram cel mai sprinten).

Marian este student în anul III la psihopedagogie. Spune că nu are probleme mari în clădirea facultăţii, dar a avut ocazia să constate gradul de accesibilizare al altor instituţii clujene:

Marian Pop: Am avut de făcut un proiect foarte interesant, în care trebuia să mergem la diferite instituţii publice şi să vedem cât de accesibile sunt clădirile. Am constatat că 90% din clădirile în care am fost trimişi nu erau accesibile. Am fost în spitale în care rampa era făcută doar aşa, să fie, pentru că era atât de abruptă că nu o puteai urca singur.

Andrea Nagy: Ce le-ai spune celor care încearcă să protejeze în mod excesiv persoanele cu dizabilităţi?

Marian Pop: Acum, depinde ce înseamnă în mod excesiv. Dacă vezi că o persoană în fotoliu rulant nu poate şi totuşi refuză ajutorul, e o problemă din partea persoanei respective, din partea utilizatorului de fotoliu rulant, care nu-şi poate accepta situaţia. Orice om îşi are limitele sale.

Andrea Nagy: Sunt mulţi care nu-şi acceptă situaţia?

Marian Pop: Foarte mulţi. Pe de altă parte, nu am suportat niciodată ideea de „nu pot” în momentul în care clar poţi să faci anumite lucruri. Că nu ştii cum, e altceva. Din punct de vedere fizic, dacă ai două mâini sânătoase, nu-mi spui că nu poţi!

Aşadar, să încercăm să nu privim ostentativ atunci când întâlnim persoane în scaun rulant; în autobuz să lăsăm libere, dacă se poate, locurile care le sunt destinate; şi înainte de a considera lumea lor ca fiind frântă ori lipsită de posibilităţi, să ne amintim că normalitatea este un lucru atât de vag, atât de intangibil, încât ar fi o adevărată aroganţă să credem că doar noi suntem cei care îl deţinem.