Prima pagină » Reportaje » Laurențiu Malomfălean: A traduce seamănă foarte mult cu a visa!
Laurențiu Malomfălean: A traduce seamănă foarte mult cu a visa!
Laurențiu Malomfălean
Laurențiu Malomfălean, născut în 1986 în județul Sibiu. Eseist, critic literar, poet, prozator. Absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, specializarea Română – Literatură Comparată (2008). Redactor la revista Echinox (2007-2010). Doctor în filologie cu teza Imaginarul oniric hipermodern. Visul în literatura perioadei 1968-2001. Traducător din limba franceză.
Foto: Laurențiu Malomfălean
Articol editat de Carmen Sas,
11 ianuarie 2020, 06:00 / actualizat: 11 ianuarie 2020, 9:55
Laurențiu Malomfălean, născut în 1986 în județul Sibiu. Eseist, critic literar, poet, prozator. Absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, specializarea Română – Literatură Comparată (2008). Redactor la revista Echinox (2007-2010). Doctor în filologie cu teza Imaginarul oniric hipermodern. Visul în literatura perioadei 1968-2001. Traducător din limba franceză.
DB: Laurențiu Malomfălean, sunteți poet, eseist, critic literar, iar în anul 2016 ați luat o decizie foarte curajoasă: ați devenit traducător independent. Când ați început să traduceți?
LM: A fost o întâmplare. Nu eram pornit să traduc, nu eram nici măcar pregătit pentru asta, lucram la Editura Casa Cărții de Știință și la un moment dat directorul Mircea Trifu m-a rugat să caut în arhivele de la Biblioteca Centrală Universitară un volum despre Transilvania. A trecut o vreme, am făcut niște cercetări, la început n-am găsit nimic, însă după un timp, total întâmplător, pentru că așa se produc lucrurile frumoase, am dat peste un jurnal de călătorie din secolul XIX, scris de un tânăr însurățel francez aciuat în Transilvania, Auguste de Gérando, care s-a căsătorit cu fiica nobilului Teleki. Cei doi și-au făcut luna de miere în Transilvania, iar din călătoria asta a ieșit volumul ”Transilvania și locuitorii săi”, în două volume. Eu am tradus primul volum. Am colaborat și cu doi alți traducători, Marius Mitrache și Ana Maria Stan de la Muzeul Universității Babeș-Bolyai.
După această primă traducere, lucrurile au venit oarecum de la sine.
DB: Ați simțit așa un imbold, v-a plăcut cartea atât de mult încât ați ținut morțiș să o transpuneți în românește?
LM: Mi-a și plăcut, e drept, ideea că am găsit un volum absolut uitat. Mi se părea că nu merită asta cartea, mă întrebam cum de nu fusese tradus încă, mai ales că este o perspectivă a unui francez asupra unui spațiu necunoscut pentru el. Și mi-a plăcut că vorbea cu același interes despre toate națiunile de aici, îi lipsea orice lentilă deformatoare. Și mi s-a părut o perspectivă europeană, foarte actuală. Mi-am zis cămerită să traduc acest jurnal de călătorie, pentru că mi se pare util și pentru Transilvania de azi. Este în principal jurnal de călătorie, dar este și istorie și geografie, are și pasaje literare foarte bine scrise. Cartea a primit o finanțare și din partea Fondului Cultural Național și a apărut în 2016 la Editura Casa Cărții de Știință.
DB: După această carte ce a urmat?
LM: Eram încă la Casa Cărții de Știință și am început un al doilea volum pentru că la acea vreme mă ocupam de toate traducerile care se făceau pe atunci la editură. Am preluat un volum de astrofizică, numit ”Introducere în astrofizică. Universul explicat nepoților mei” de Hubert Reeves, un astrofizician canadian foarte cunoscut.
După aceea m-am apucat de un volum despre Cioran scris de o autoare belgiană, Élisa Brune, cu un titlu pe care l-am schimbat puțin, i-am spus ”Cioran-tango. Cu moartea în suflet”. În original era puțin diferit, ”Cu moartea în suflet, tango cu Cioran”. Dar eu am inventat Cioran-tango, pentru că mi s-a părut că sună bine. A fost acceptată propunerea mea de titlu și de editură, dar și de autoare, care mi-a spus că dacă se gândea mai bine dădea și ea titlul acesta. La cartea asta am fost ajutat de doamna Rodica Baconsky, care a aruncat un ochi uneorifoarte critic asupra traducerii mele. Mi-au prins foarte bine sfaturile primite. Iar o parte din volum a fost tradusă de Andreea Blaga.
Când am început să traduc cea de-a patra carte deja s-a pus problema altfel, pentru că începând cu volumul lui Georges Perec ”W sau amintirea copilăriei” m-am gândit că îmi doresc să rămân doar traducător. Adică să mă desprind de zona de editare și să pornesc pe cont propriu, pentru că mi-am dat seamacă mi se potrivește mai bine și că pot găsi în traduceri o mai mare satisfacție personală. Eu activitatea de traducere am privit-o mereu nu doar ca pe un serviciu adus autorului respectiv, faptul că eu îl transpun într-o limbă și că îl fac accesibil unui public străin, dar am încercat să găsesc ceva și pentru mine ca scriitor. Mai ales începând cu acest al patrulea volum, cartea lui Georges Perec, unul dintre autorii mei favoriți. Am încercat să învăț din modul în care scrie el. Pentru cădintre toți cititorii, traducătorul e cel care se apropie cel mai mult de text și ajunge să intre în fibra lui intimă. Rescriindu-l are acces chiar la mecanismul care a dat naștere textului original. Iar asta a ajuns să-mi folosească mie foarte mult ca scriitor. Pentru că în ora liberă de fiecare zi pe care mi-o impun încerc să mai și scriu.
După ce am terminat cartea lui Georges Perec am plecat de la editura clujeană și am încercat să colaborez și cu editurile din țară. Am început cu Polirom pentru care am tradus două romane ale unui autor contemporan, Philippe Besson, ”Rătăciți în Lisabona” și ”Încetează cu minciunile tale”, două cărți foarte ușurele, jucăușe, dar care abordează un subiect un pic mai delicat pentru publicul român dar care se citesc foarte repede. Pe cât de greu a fost să le traduc, pe atât degreu a fost să le citesc. Dar asta se întâmplă cu foarte multe volume traduse, de obicei.
A urmat apoi tot la Polirom un roman la care țin foarte mult, ”Apăra-ți coroana” de Yannick Haenel, care a luat și Premiul Médicis în Franța.
Apoi am început să colaborez și cu Humanitas. Am tradus un volum care încă n-aapărut, un pic mai ciudățel și care abordează un subiect foarte apăsător. Volumul se cheamă ”Sincere condoleanță. Cele mai frumoase perle de la înmormântări”, o carte tragi-comică, care abordează acest subiect, cel mai serios cu putință, dintr-o perspectivă comică. Autorul Guillaume Baÿ este agent de pompe funebre și scrie de la fața locului. (râde)
Tot pentru Humanitas am tradus volumul de proză scurtă al lui Eric-Emmanuel Schmitt”Răzbunarea iertării” și care se bucură de un succes bine meritat. E un autor foarte popular, iar cartea asta, deși se pare că abordează zone ușor diferite față de cele anterioare ale lui Schmitt, se bucură de același succes la public.
În prezent lucrez la trei cărți în paralel. Un volum pentru Humanitas, un roman fantasy, o carte pentru adolescenți ”Dispăruți în clar delună”, scris de o autoare franceză stabilită în Belgia, Christelle Dabos. Se consideră că ar fi scris un fel de Harry Potter francez. Într-adevăr, seamănă mult cu Harry Potter, eroina e o fetiță cu puteri magice, dar nu e vrăjitoare. Trece prin oglinzi, citește trecutul obiectelor prin simplul fapt că le atinge, iar universul în care se întâmplă acțiunea este magic. E o trilogie din care eu traduc al doilea volum.
Însă cea mai mare provocare de anul acesta o reprezintă colaborarea cu Editura Litera, cu care am semnat două contracte, pentru o autoare foarte apreciată în Franța, și de critică și de public și de traducători. E prima oară că se traduce în limba română și se numește Maylis de Kerangal. Are un nume jumătate nobiliar, jumătate Nord-african. Am și întâlnit-o recent. Cele două romane care urmează să apară la Editura Litera se numesc ”Reparându-i pe cei vii”, care a fost și ecranizat, și spune istoria unui transplant de inimă și drumul acestei inimi de la băiatul decedat la femeia care o va primi. Drumul dinspre moarte înspre viață. Al doilea roman se va numi ”O lume la îndemână”. Autoarea și-a clădit reputația scriind cărți despre niște lumi care aparent îi erau foarte îndepărtate dar pe care a ajuns să și le însușească. Cartea sa de debut se numește ”Nașterea unui pod” în care descrie efectiv cum se construiește un pod și cum acesta ajunge să unească două maluri. E o metaforă uriașăacolo, dar aparent e o carte despre știința construirii podurilor. Al treilea roman al său este despre pictura în decor, adică un tip de pictură care copiază efectiv realitatea. Cum este cazul peșterii de la Lascaux. Peștera și picturile ei s-au cam deteriorat din cauza vizitatorilor, motiv pentru care în prezent e închisă pentru public. Însă, pentru ca oamenii să poate avea într-un fel acces la minunățiile de acolo, s-a realizat o copie a ei. A fost repictată manual toată peștera. Acest episod este redat în cartea lui Maylis de Kerangal.Eroina din ”O lume la îndemână” face parte din echipa care recreează peștera de la Lascaux.
DB: Ați făcut o postare pe Facebook la un moment dat, iar eu din acel text am reținut o expresie ”traducerea la care robotesc”. Pentru mine verbul ”a roboti” are o conotație sentimentală. Cred că este un semn limpede că iubiți meseria de traducător.
LM: Traducătorul este robul autorului. Al textului mai degrabă, nu al autorului. Este acolo o ipostază duioasă și umilă, de rob, dar e și un fel de Sisif, pentru că eu trebuie să urnesc textul, să îl fac să sune bine și în limba română. Cam asta fac, robotesc. (râde). Robotesc cu drag, pentru că simt că mă ajută și pe mine.
DB: Până acum povestind cu alți traducători părerea generală este că meseria de traducător e foarte rigidă, foarte încorsetată. În schimb, dumneavoastră o vedeți ca pe o libertate.
LM: Acum atingem o problematică la care voiam să ne referim în discuția noastră. Traducerea este, într-adevăr, o formă de literatură cu constrângere, e cea mai constrânsă formă de literatură, pentru că textul practic e gata și tu trebuie să îl respecți la sânge, mai adaptând pe ici, pe acolo, dar paradoxal asta este și o formă de libertate uriașă. Acum iar o să mă refer la Georges Perec, maestrul literaturii cu constrângere, care spune că cu cât o literatură e mai constrânsă, cu atât îți oferă o mai mare libertate, pentru că știi exact ce ai de făcut. Adică nu poți să bați câmpii. Iar traducerea nu te lasă aproape deloc să bați câmpii. Mie îmi place să fiu foarte organizat în tot ce fac. Și când traduc și când scriu. Îmi place să am acolo constrângerea, ca să pot fi liber în interiorul ei.
DB: Cum poți să fii atât de precis și ordonat, să accepți constrângerile, iar pe de altă parte să fii atât de atras de oniric?
LM: Da, alt paradox. Pentru mine visele nu sunt neapărat o poartă înspre inconștient, înspre dezordine, spre haos. Ele sunt o formă de luciditate. Pentru mine, visul nocturn și tot ce înseamnă oniric e forma lucidității din timpul somnului. Sau forma rațiunii, dacă vreau să exagerez foarte tare. Inconștiența pură e somnul fără vise, moartea. Dar când visăm ajungem într-o zonă de lumină. Și în teza mea de doctorat, care este despre vis, m-am apropiat în deosebi de visele lucide,însă am ajuns la concluzia că visul e în cea mai mare parte lucid. Iar aici e o paralelă pe care îmi place să o fac. Între a visa și a traduce. Visul ce face de fapt? Când visăm retrăim niște întâmplări din trecut, din viața diurnă. Dacă ajungem să ne analizăm visele vedem cum anumite întâmplări, amintiri, emoții pe care le-am trăit se recombină în vis într-o altă formă care se amestecă, se recreează într-o altă formă sau într-o altă limbă. Și la fel cu traducerea. Pentru că și când traduc am un text original pe care trebuie să-l visez în limba mea. E ca și cum aș visa textul din franceză în română. Coerent, nu la întâmplare.
DB: Dacă vorbim despre traducere ca o activitate care nu se poate face la întâmplare, ai nevoie de reguli, însă cine să te învețe să traduci? Și cum? Participați permanent la stagii de pregătire în domeniu. Cât de important este pentru experiența de traducător?
LM: Da, eu franceza am învățat-o pe cont propriu, pentru că nu am studii de franceză, deși am studiat-o la școală din clasa a doua. În perioada doctoratului însă am stat în Franța 6 luni, timp în care mi-am pus la punct limba, pentru că am citit foarte mult.
Pe măsură ce am intrat mai adânc în domeniul traducerilor, am descoperit multe programe și ateliere, burse care mă ajutăfoarte mult, iar cel mai important a fost atelierul început în decembrie 2016, organizat de Institutul Cultural Român și coordonat de Bogdan Ghiu. Am fost 10 traducători din România. La început ne întâlneam lunar la București, traduceam împreună, discutam textele, ne certam, ne corectam, ne enervam câteodată, pentru a găsi varianta cea mai bună. Atelierul s-a încheiat cu două săptămâni la Paris, în iulie 2017. Am lucrat la sediul Centrului Național al Cărții din Paris.Acolo ne-am și întâlnit cu profesioniști din domeniu, am vizita edituri, ne-am întâlnit cu autori.
Imediat după cele două săptămâni de la Paris am avut o bursă de o lună la Arles, în Sudul Franței, la Colegiul Internațional al Traducătorilor Literari, o instituție fenomenală, unică în Franța. Mai sunt câteva de genul acesta în Europa și sper să pot ajunge și acolo. Proiectul la care lucram atunci era cartea cu perlele de înmormântarede la Humanitas. La acest colegiu sunt 10 camere, tot timpul ocupate. Acolo am cunoscut foarte mulți traducători.
DB: Ce te poate învăța interacțiunea cu alți traducători?
LM: Aici sunt două aspecte. Munca de traducere e una prin excelență solitară. Când traduci ești singur. Și atunci, de ce ai avea nevoie de niște ateliere colective, de o formă de muncă în echipă? De multe ori când traduci ești mult prea apropiat de textul original și nu mai vezi lucrurile în ansamblu. Ai nevoie să te detașezi un pic. Iar dacă ai un coleg cu care ai o discuție sau care îți aude traducerea el îți poate da un feed-back și un ajutor. Poate să intuiască uneori mai bine anumite nuanțe sau să găsească anumite corespondențe. De multe ori traduc și măîmpiedic de niște lucruri pe care ulterior, când revin la semnul pe care l-am pus în text, le consider evidente și banale. Iar un coleg, prin simplul fapt că e mai detașat de originalul tău, te poate ajuta.
Dincolo de asta, ateliere sunt bune pentru că mai ieși din bula ta în care ești singur tu cu textul. Tovărășia și apropierea altor colegi te ajută. Traducătorul e condamnat lasingurătate și uneori ea devine apăsătoare. Iar când stai de vorbă cu alții ca tine, asta te ajută să mergi mai departe. Cu condiția să nu stai foarte mult în compania altora. (râde).
DB: Aveți modele printre traducători?
LM: Da, am. Modelul meu este Bogdan Ghiu. Mă inspiră foarte mult și încerc să-i calc pe urme, atât cât îmi stă în putință. Bogdan Ghiu a început să traducă din zona științelor socio-umane și doar în ultima vreme s-a apropiat de literatură. Eu acum traduc mai mult literatură, însă aș vrea să traduc și filozofie și științe socio-umane.
DB: Cum vă pregătiți pentru o traducere?
LM: Aici sunt mai multe tehnici, iar la început nu aveam una anume. Evident, e foarte bine să citești cartea cap-coadă înainte să te apuci de tradus, însă s-a întâmplat să traduc și fără să fi parcurs tot originalul. De la atelierul cu Bogdan Ghiu din 2016-2017 am început să aplic o altă metodă, care presupune identificarea din timp a dificultăților majore din text. Adică nu doar să citesc inițial textul, dar să și reperez marile probleme și să le rezolv pe cât posibil din timp.
DB: Care ar putea fi o mare problemă identificată în textul original?
LM: Termenii foarte specializați, expresiile idiomatice, proverbele, pentru că aici trebuie să inventezi. Există dicționare foarte bune la care am acces, însă sunt și unele cazuri în care ești nevoit să creezi. Iar lucrurile astea trebuie rezolvate din timp, pentru că altfel atunci când traduci îți pierzi ritmul. Trebuie să te oprești la niște chichițe și nu mai știi de unde să înnozi traducerea. Pot fi uneori probleme de sintaxă, inclusiv de timpuri verbale. De la caz la caz, tot timpul e altfel.De multe ori am impresia că am identificat și am rezolvat toate problemele, dar se dovedește, când ajung să revăd, că nu-i bine.
DB: Cât de importantă e întâlnirea cu autorul pe care îl traduci?
LM: În vara asta am fost din nou la Arles la un atelier cu Maylis de Kerangal, scriitoarea pe care chiar acum o traduc. Au participat și ceilalți traducători ai ei, am fost în total 10 persoane. Autoarea stătea în capul mesei, ea conducea atelierele și discutam volumul ”O lume la îndemână”. Aici se leagă de ce spuneam înainte, cu reperarea posibilelor dificultăți. Autoarea le identifica pentru noi. Și le explica pe viu. Visul oricărui traducător. (râde) Nu aveam scăpare nici noi și nici autorul. O să vedeți când va apărea volumulîn limba română, e un vocabular atât de bogat, intră în atâtea zone, de la argoul cel mai pestriț până la termenii cei mai specializați. Bine, ea identifica dificultăți, însă cele mai multe probleme noi le-am găsit, așa că am bombardat-o cu întrebări. Dar ea a fost foarte răbdătoare, foarte atașată de noi, foarte caldă și a răspuns la toate întrebările și ne-a ajutat. Ne-a și consolat uneori. Ne-aspus că știe că e o provocare pentru orice traducător să îi traducă cărțile.
DB: Ce planuri aveți? Ce scriitor ați dori să traduceți?
LM: După ce termin cu Maylis de Kerangal o să iau o pauză de la tradusul cu contract, pentru că visul meu cel mai mare este să îl traduc pe George Perec. Și mă lupt de câțiva ani de zile cu editurile mari să îl impun pe Georges Perec. N-am reușit deocamdată. El a mai fost tradus cu câteva volumașe, dar nu cu cel mai important. Are o capodoperă postmodernă care a influențat o bună parte din literatura secolului XX în Franța, ”Viața. Mod de întrebuințare”, o carte foarte groasă. A fost tradus deja în majoritatea limbiloreuropene, nu și în românește însă. Mă încumet să traduc acest text foarte dificil și îmi doresc foarte mult să ajung să public cartea asta în românește. Lucrez deja la ea și când vreau să iau o pauză de la autorii pe care îi primesc, mă întorc la Perec.
DB: Ce o să faceți în pauza de traduceri?
LM: O să scriu. Vreau să mai și scriu la ale mele, pentru că anul acest n-am putut să mă apropii foarte mult de proiectele mele. Am început ca poet, am un volum publicat în 2017. Între timp am mai terminat un volum de poezie care nu e 100% finisat, iar visul meu cel mai mare e să scriu proză. Pentru că traduc proză și asta mă ajută și în ipostaza de prozator. Am niște proze scurte care așteaptă să fie revăzute. Să vedem cum o să iasă.
Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal. Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
