Prima pagină » Personalitatea Zilei » Personalitatea zilei: Mihai Eminescu [AUDIO]

Personalitatea zilei: Mihai Eminescu [AUDIO]

Articol editat de cristina.rusu, 15 ianuarie 2020, 06:00 / actualizat: 15 ianuarie 2020, 7:04

Începând cu copiii de şcoală, puţini sunt în România cei care să nu ştie datele esenţiale ale vieţii lui Mihai Eminescu. Cine a fost însă omul real, dincolo de poezii şi de articolele de presă, este mai greu de definit şi poate va rămâne un aspect ascuns pe vecie de negura istoriei. Astăzi, 15 ianuarie, sărbătorim data naşterii lui Mihai Eminescu.

Mari prefaceri au avut loc în societatea românească în perioada în care a copilărit Mihai Eminescu. Revoluţia de la 1848 a rezolvat – şi nu prea – anumite probleme, învăţământul naţional începea să prindă contur, iar pe rafturile librăriilor se regăseau mai des cărţile scriitorilor autohtoni, deşi şcoliţi la Paris. O parte din problemă era tocmai Parisul: influenţa sa asupra mentalităţilor era atât de mare încât ajungea să înlocuiască valorile tradiţionale. A recunoscut asta şi Titu Maiorescu, în condamnarea formelor fără fond, dar a recunoscut-o, într-o manieră poetică plină de ironie, şi Mihai Eminescu.

„Ai noștri tineri la Paris învață

La gât cravatei cum se leagă nodul,

Ș-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteț de oaie creață.

La ei își cască ochii săi nerodul,

Că-i vede-n birje răsucind mustață,

Ducând în dinți țigara lungăreață…

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.”

Eminescu a fost elev al lui Aron Pumnul, în onoarea căruia a scris o elegie la vârsta de 16 ani. Şi-a început cariera ca revizor şcolar, dar a ajuns în curând una dintre figurile centrale ale cenaclului literar Junimea. Ca jurnalist şi-a folosit condeiul expert de partea conservatorilor, în timp ce ca poet se înscrie în romantismul târziu, cu melancolii faţă de peisajele, epocile şi oamenii dinaintea vremii sale:

„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine

Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,

Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.”

A fost diagnosticat cu alienare mintală şi internat în sanatoriu în 1883. Se spune că atunci când Titu Maiorescu i-a prezentat Poesii, singurul volum antum de versuri al lui Eminescu, acesta din urmă era atât de îndepărtat încât nu a putut să reacţioneze. Despre moartea sa, survenită în 1889, a scris George Călinescu în Istoria sa a Literaturii Române, cu aceste cuvinte:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”