Prima pagină » Campanii » Sesam deschide cartea » Sesam deschide cartea: O sută de rochii, de Eleanor Estes

Sesam deschide cartea: O sută de rochii, de Eleanor Estes

Vi s-a întâmplat vreodată să citiţi o carte al cărei subiect pare perfect desprins din cotidian, dar care reuşeşte totuşi să vă surprindă prin ceva neobişnuit, ca o floare viu colorată ce întrerupe brusc albul întins al zăpezii? Cam aşa este şi O sută de rochii, o poveste fermecătoare despre imaginaţie, bunătate, prietenie şi curajul de a înfrunta prejudecăţile lumii pentru a afirma unicitatea şi valoarea fiecăruia.

Articol editat de Carmen Sas, 21 februarie 2020, 14:11

Vi s-a întâmplat vreodată să citiţi o carte al cărei subiect pare perfect desprins din cotidian, dar care reuşeşte totuşi să vă surprindă prin ceva neobişnuit, ca o floare viu colorată ce întrerupe brusc albul întins al zăpezii? Cam aşa este şi O sută de rochii, o poveste fermecătoare despre imaginaţie, bunătate, prietenie şi curajul de a înfrunta prejudecăţile lumii pentru a afirma unicitatea şi valoarea fiecăruia.

Romanul O sută de rochii a fost scris de autoarea americană Eleanor Estes în anul 1944 şi a făcut o impresie puternică asupra cititorilor, fiind distins cu Medalia Newbery. Scriitoarea, care, înainte să se dedice creaţiei literare, a lucrat într-o bibliotecă pentru copii, se remarcă, prin felul în care aşterne în cuvinte simple gândurile personajelor, ca o fină cunoscătoare a psihologiei celor mai tineri. Povestea care stă la baza acestui roman este în mare parte adevărată, desprinsă din copilăria scriitoarei, şi este darul pe care i-l oferă acelei fetiţei deosebite căreia nu apucase să-i arate aprecierea sa.

Wanda Petronski era o fetiţă de origine poloneză, care locuia împreună cu tatăl şi fratele ei într‑un cartier sărac al oraşului. La şcoală, stătea în penultima bancă din ultimul rând al clasei, acolo unde – să fi fost sau nu o coincidenţă – stăteau copiii care râdeau cel mai mult în timpul orelor şi care aveau mereu pantofii plini de noroi. Wanda era mai mult decât o prezenţă discretă – trecea drept aproape invizibilă. Vorbea atât de puţin. Până şi atunci când doamna învăţătoare o striga, cu numele ei dificil de pronunţat, ca să citească cu voce tare, se oprea uneori şi rămânea în picioare tăcută. Astfel că nimeni nu îi simte lipsa atunci când se întâmplă să nu mai vină la şcoală. De fapt, existau totuşi două fete care aveau motive să îi simtă lipsa, şi nu din prietenie, ci datorită unui joc ciudat pe care îl jucau de fiecare dată când se întâlneau în drum spre şcoală.

Oricine ar fi trecut pe strada Oliver dimineaţa, cu puţin timp înainte să sune clopoţelul şcolii, ar fi putut să vadă, la colţul străzii, o fată cu buze subţiri şi capul plecat, îmbrăcată într-o rochie albastră decolorată. Era Wanda Petronski. Şi dacă s-ar fi nimerit să fie acolo în acea zi plăcută și însorită când a început jocul, ar fi zărit un pâlc de fete zglobii şi cu glasuri cristaline, îmbrăcate în rochii colorate şi scânteietoare, strânse în jurul unei fete care îşi etala cu eleganță noua ei rochie stacojie. Ar fi văzut-o pe fata îmbrăcată în eterna ei rochie de un albastru spălăcit apropiindu-se de cercul cel vesel şi spunând în şoaptă că ea – da, chiar ea! – are acasă o sută de rochii de toate culorile. Era ceva senzaţional şi de necrezut. Fetele au decretat: trebuia să fie o minciună. Altfel cum se putea explica faptul că Wanda venea la şcoală în fiecare zi îmbrăcată cu aceeaşi rochie? Peggy a fost cea care a început jocul. Nu era zi să nu o abordeze pe Wanda întrebând-o câte rochii are în dulap. Şi toate fetele se prăpădeau de râs atunci când Wanda spunea, pe acelaşi ton liniştit: „O sută”. Numai Maddie, cea mai bună prietenă a lui Peggy, nu râdea. Ştia cum e să fii nevoit să porţi haine ponosite. Doar că ea avusese puţin mai mult noroc decât Wanda.

Între timp, la şcoală avusese loc un concurs de desen. Fetele trebuiau să deseneze rochii, iar băieţii, bărci cu motor. Peggy era sigură că, dintre fete, ea va fi câştigătoare, fiindcă, după cum ştia toată lumea, desena cel mai frumos. Însă, în ziua anunţării câştigătorilor, întreaga clasă are parte de o surpriză. Sala era împânzită de desene. Oriunde te uitai, vedeai planşe cu rochii de toate modelele şi culorile, strălucind bogat. Erau o sută de rochii, şi nici una nu semăna cu alta. Trebuia să fie opera unei mâini talentate. Iar aceasta îi aparţinea Wandei Petronski! Fetele sunt cuprinse de uimire şi admiraţie şi, pentru prima dată, o văd pe Wanda aşa cum este ea: curajoasă, sensibilă şi plină de imaginaţie.

Povestea celor o sută de rochii vă așteaptă să o descoperiți în rafturile Bibliotecii Județene „Octavian Goga”, atât la Sediul central, cât și la filialele de cartier.