Filmul de weekend: ”colectiv” – Plaga unui sistem medical corupt
Articol editat de Carmen Sas, 22 februarie 2020, 06:00 / actualizat: 22 februarie 2020, 11:35
Era sîmbătă dimineață. Mi-amintesc că adormisem devreme cu o seară înainte și nu știam ce s-a întîmplat. A doua zi, știrile despre incendiul de la clubul Colectiv m-au lovit în moalele capului. Proporțiile dezastrului au fost încă de la început similare unei catastrofe fără precedent. O asistentă medicală care a acordat primul ajutor vorbea despre un adevărat carnagiu. Primele imagini legate de Colectiv, numărul morților și răniților, relatările supraviețuitorilor, tonul folosit, toate te înfiorau. În mediul online emoția a atins cote greu de imaginat, oamenii își căutau disperați prieteni sau rude care fuseseră în club și despre care nu aveau vești, se făcea apel la donare de sînge. Derapajele care condamnau victimele și îi catalogau drept ”rockeri sataniști care s-au dus acolo să se distreze de Halloween” au fost puține și taxate imediat. Era multă revoltă, dar și multă decență în durerea acelor prime ore de după tragedie. O parte a presei credea (și încă mai crede) că publicul vrea senzaționalul cu orice preț. Oameni simpli, fără legitimație de ziarist, au dovedit că știu mai mult jurnalism decît acea parte a presei și au rugat să nu mai fie postate imagini care pot afecta emoțional. Alții au făcut apeluri la solidaritate: fără să aștepte ajutorul statului, al vreunei instituții sau al vreunui minister, s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe cei cinci copii orfani ai unei femei care muncea în Colectiv și a pierit în incendiu. Acel prim impuls, încercarea fiecăruia de a se implica, faptul că oamenii au mers în fața clubului să aprindă o lumînare, reacția, empatia, lipsa de indiferență ce caracterizează de obicei societatea românească au fost marele cîștig al acelor prime ore și zile de după Colectiv. Poate părea cinic să vezi părți bune într-o tragedie, dar la un nivel mai profund asta a făcut Colectiv: ne-a smuls, pentru o vreme, din apatie. Ce a urmat după a fost, dintr-un punct de vedere, chiar mai grav și mai brutal decît incendiul propriu-zis.
În documentarul ”colectiv”, regizorul Alexander Nanau re-face filmul primului an de după incendiu. La început sînt prezentate succint faptele: în seara zilei de 30 octombrie 2015, în timpul unui concert al trupei Goodbye to Gravity, în clubul Colectiv, care funcționa legal, are loc un incendiu în urma căruia își pierd viața 27 de oameni și 180 sînt răniți. Au loc proteste de stradă, guvernul social-democrat își dă demisia. Filmul se va încheia, rotund, cu momentul cîștigării alegerilor de către PSD, la finalul lui 2016. În zilele și săptămînile ce au urmat incendiului, alți 37 de oameni răniți mor după ce s-au infectat în spitale din cauza substanțelor folosite pentru îndepărtarea agenților patogeni. Asta a șocat atunci, asta te lovește în plex și acum, în debutul filmului: sînt mai multe victime decedate în spital decît cele care au pierit în flăcări. Și o parte din oamenii aceia nici măcar nu aveau răni majore: unii erau arși pe 10% din suprafața corpului, potrivit unor medici care apar în documentar, aveau toate șansele să scape; cu toate acestea ceva – sau cineva – i-a omorît.
Mi-a fost teamă de ce voi vedea în ”colectiv”. Mi-era frică de imagini, credeam că mutilarea fizică va fi greu de privit. S-a dovedit că greșisem. Secvențele tari din punct de vedere vizual sînt puține (secundele în care focul cuprinde tavanul clubului și deruta celor de dinăuntru sînt copleșitoare și acum, la mai mult de 4 ani distanță!); ce te cutremură mai tare sînt însă faptele și cuvintele ce descriu catastrofa de după incendiu.
Regizorul a ales să spună povestea altfel. În ”colectiv”, este și nu este vorba despre victime sau despre supraviețuitori. Alexander Nanau face documentar observațional. Intră în culisele unor dezvăluiri care au cutremurat opinia publică. Urmărește echipa jurnaliștilor de la Gazeta Sporturilor (Mirela Neag, Răzvan Luțac, Cătălin Tolontan) care au dezvăluit că substanțele biocide utilizate în 350 de spitale și în sălile de operații din România, produse de firma HexiPhama, erau diluate de peste 10 ori și nu aveau cum să-i protejeze pe pacienți de infecții. În loc să omoare virusurile și bacteriile ne omorau pe noi. Iar acest lucru a fost posibil cu complicitatea autorităților, care fie nu au știut, fie au știut și au tăcut. Sau, mai rău, ne-au mințit. Ministrul sănătății de atunci, Patriciu Achimaș-Cadariu (venit în fruntea ministerului din interiorul sistemului medical, din funcția de director al Institutului Oncologic din Cluj), se bîlbîie cînd e întrebat despre dezinfectanți, reprezentanții statului dau asigurări că nu e nici o problemă, marii arși nu sînt lăsați să fie transportați la spitale din străinătate căci ”sînt tratați la noi la fel de bine ca în Germania”. Toate aceste idei sînt readuse pe ecran prin intermediul conferințelor de presă de la acea vreme, prin buletine de știri televizate, prin vorbele supraviețuitorilor și părinților victimelor.
După ce în prima parte a filmului acțiunea urmărește în principal modul în care echipa ziariștilor de investigație documentează subiectul bombei de presă legată de Hexi Pharma (îi vedem efectiv pe jurnaliști la lucru, pe teren sau în redacție, dînd telefoane, încercînd să pună informațiile cap la cap, discutînd cu surse care sînt dispuse să facă dezvăluiri din interiorul sistemului medical), în partea a doua documentarul se concentrează (poate puțin cam mult) pe figura nou apărută la minister și care la prima întîlnire cu jurnaliștii se prezintă simplu: ”Eu sînt Vlad!”. Eforturile lui Vlad Voiculescu (venit din afara sistemului, fost ONG-ist în domeniul drepturilor pacienților) de a înțelege cum merg lucrurile și cum poate reforma sistemul medical și concluzia lui tristă că 90% din minister este putred acaparează filmul. Disputa lui cu Gabriela Firea nu cred că își avea locul în montaj și înclină ușor miza filmului într-o zonă un pic prea politizată. În unele secvențe ce îl au drept protagonist pe Vlad Voiculescu, singurul element care ne mai amintește că vedem un documentar despre Colectiv este portretul lui Tedy Ursuleanu (supraviețuitoare a tragediei) aflat pe unul din pereții biroului ministrului sănătății.
Alexander Nanau pierde emoția inițială a demersului său și are tendința de a influența spectatorul prezentînd un om politic drept un erou. Nimeni nu neagă bunele intenții ale regizorului (și nici ale lui Vlad Voiculescu) de a arăta cît de greu e să urnești ceva în angrenajul statului și să îndrepți greșelile, dar un om politic nu face nimic special atunci cînd lucrează în interesul cetățeanului. Asta e menirea lui. Într-un fel (dar cu alte mijloace), asta face și jurnalistul: caută adevărul și îl spune. Cu orice riscuri. Aceasta îi este meseria. Nu e un salvator sau un justițiar pe cal alb.
Oamenii din interiorul sistemului medical care au ales să nu mai tacă și care spun în film ”Noi nu mai sîntem oameni, ne interesează doar banii”; medicul Camelia Roiu, care a făcut publice imaginile cu viermii care colcăiau pe un pacient de la Spitalul de Arși din capitală; povestea ei despre personalul care acoperă fețele bolnavilor cu un cearceaf ca să nu îi mai vadă, demnitatea suferinței lui Tedy Ursuleanu, acestea sînt actele de curaj pentru care merită să vedeți ”colectiv”. Ei sînt adevărații eroi, aceste personaje care au ieșit în față și care în film rămîn parțial anonime – poate nu era o idee rea să le apară numele în dreptul lor pe eran, pentru cei care nu consumă știri în mod frecvent (cine e familiar cu domeniul presei le recunoaște, dar publicul tînăr care merge la cinema să vadă filmul nu știu dacă a auzit de ele).
”colectiv” nu este perfect. Dar poate asta contează mai puțin. Important este că e un film mai mult decît necesar. Arată din interior efortul unor jurnaliști de a investiga un subiect în care erau implicați medici, directori de spitale, oameni de afaceri, servicii secrete și de a dezvălui această caracatiță a minciunii generalizate. Demonstrează, documentat, cît adevăr conține expresia ”corupția ucide”. Ne smulge, pentru aproape două ore, din apatie. Marele lui merit este că nu abuzează de sensibilitatea celor afectați direct de trauma incendiului. Face apel însă la sensibilitatea și spiritul civic al fiecăruia dintre noi: cum am permis să se întîmple așa ceva și de ce au fost atîția care au închis ochii la abuzuri și lipsă de umanitate? Cine ne garantează că un nou scandal de tipul Hexi Pharma nu se poate repeta? Cine îi poate promite, acum, în 2020, unui pacient internat într-un spital din România că nu iese mai bolnav decît a intrat? ”colectiv” nu pune aceste întrebări. Dar, în liniștea apăsătoare ce se așterne peste publicul din sala de cinema după finalul proiecției, cred că orice spectator le rostește în gînd.
”colectiv” va avea premiera în cinematografele din România în 28 februarie 2020.
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal. Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
