Incluziv: Despre învăţământ şi misterul codificării
Radu Sergiu Ruba
Radu Sergiu Ruba s-a născut în Răteşti, jud. Satu Mare şi şi-a pierdut vederea pe când avea 11 ani. A activat ca profesor, traducător, jurnalist şi scriitor, dar a făcut parte şi din conducerea Uniunii Europene a Nevăzătorilor. A debutat în 1983 cu volumul Spontaneitatea neînţeleasă şi a fost distins cu premiul Ion Creangă al Academiei Române pentru romanul autobiografic O vară ce nu mai apune.
Radu Sergiu Ruba s-a născut în Răteşti, jud. Satu Mare şi şi-a pierdut vederea pe când avea 11 ani. A activat ca profesor, traducător, jurnalist şi scriitor, dar a făcut parte şi din conducerea Uniunii Europene a Nevăzătorilor. A debutat în 1983 cu volumul Spontaneitatea neînţeleasă şi a fost distins cu premiul Ion Creangă al Academiei Române pentru romanul autobiografic O vară ce nu mai apune.
Aflat pentru câteva zile la Cluj, am stat de vorbă cu el de această dată nu despre aspecte privind scrisul, ci mai degrabă am urmărit să înţeleg mentalitatea intelectualului nevăzător (filosofia sa de viaţă, am putea spune). Discuţia ne-a dus pe tărâmuri uneori stranii: dată fiind vasta sa experienţă privind condiţia nevăzătorului în ţară şi peste hotare, am dezbătut forma cea mai indicată de învăţământ pentru un copil cu deficienţe de vedere, mi-a prezentat ideile sale privind misterul codificării şi atitudinea oamenilor de ieri şi de azi faţă de prezenţa în comunitate a unui nevăzător.
Există în prezent o întreagă dezbatere privind şcoala – specială ori obişnuită – pe care ar trebui să o urmeze un copil cu dizabilităţi. Radu Sergiu Ruba este însă de părere că, înainte de a trata această chestiune, trebuie să fie adusă în discuţie o problemă mult mai gravă: dreptul părinţilor de a nu-şi şcolariza deloc copiii cu dizabilităţi:
Radu Sergiu Ruba: Eu sunt uimit de un aspect: după 1989, libertatea informaţiei a fost totală. Şi totuşi, în perioada aceasta am întâlnit copii şi tineri netrimişi la şcoală de către părinţi. Informaţia era peste tot: se ştia unde sunt şcolile pentru nevăzători, se ştia că există posibilitatea de a-i înscrie şi în învăţământul obişnuit. Copiii aceştia nu au fost trimişi la şcoală, iar după aceea le pare foarte rău, pentru că după ce copilul împlineşte 16-18 ani, încearcă să găsească mijloace pentru ca el să-şi completeze educaţia, sau să şi-o înceapă. Cunosc cazul unui băiat de 25 de ani, din judeţul Neamţ; este un as în materie de IT (utilizator, cel puţin), dar nu a fost trimis de părinţi la şcoală, din cauza nu ştiu cărei frici. Autorităţile nu au reuşit să-i convingă nicicum şi nu există posibilitatea de a-i determina să o facă. Aici ajungem la eterna problemă a învăţământului special şi a învăţământului integrat. Atunci când un elev nevăzător este în oraşul în care locuieşte (dacă locuieşte în oraş; pentru că mulţi locuiesc la ţară) şi este într-o şcoală obişnuită, cineva îl duce şi-l aduce de la şcoală. La ploieşti am avut un caz în care o mamă ţinea neapărat să stea cu copilul ei în clasă. Reacţia dirigintei şi a directoarei a fost una excepţională: i s-a spus mamei să nu mai stea acolo, întrucât copilul nu-şi poate trăi adolescenţa, nu poate interacţiona cu colegii lui de aceeaşi vârstă, de aceeaşi mentalitate. Dar ce ne facem cu această hiperprotecţie? Pentru că primul gând este: „Nu cumva să-l calce maşina.” Nu-l va călca, dacă el ştie să circule cu bastonul.
Învăţământul special prezintă la rândul său dezavantaje pentru dezvoltarea unui copil. Una din probleme, este de acord Radu Sergiu Ruba, se referă la dificultatea adaptării în societate după anii de internat:
Radu Sergiu Ruba: Fenomenul există: nu mai pot să iasă din comunitatea nevăzătorilor după ce au stat 12 ani într-un internat şcolar. Am avut, pe vremea când eram la internatul şcolii pentru nevăzători din Cluj, o ambiţie: aceea de a ieşi în afara internatului. Am organizat o mulţime de evenimente cu alte şcoli, ţin minte că ne-am întâlnit la câteva seri dansante cu fetele de la Liceul Pedagogic. Deci în primul rând relaţia între cele două sexe, în perioada aceasta a tinereţii, este determinantă, pentru că fiecare se formează în raport cu ceea ce vrea să producă el ca imagine faţă de celălalt sex. Acum vorbim de şcolile pentru nevăzători, pentru că pe acestea le cunoaştem: e vorba de absenţa unor experienţe directe, cum ar fi de pildă excursiile în natură, cum ar fi ieşitul în oraş, aşteptatul celuilalt şi surpriza – sau lipsa surprizei – pe care ţi-o acordă privirea. Într-un mediu închis, reacţiile emoţionale sunt mult mai dure, mai ascuţite, mai rapide. În momentul când se iese din acest mediu, oamenii au tendinţa de a măsura lumea cu experienţa din interiorul acestor spaţii închise. Surprizele sunt nenumărate, sunt unele după altele; şi depinde cum le faci faţă. Sfatul meu (dacă pot să-l dau la ora aceasta, după zeci de ani de experienţă), este ca oamenii să nu cedeze la primul eşec – nici la al doilea, nici la al unsprezecelea -şi să nu înceapă din acelaşi punct, ci din altă direcţie.
Andrea Nagy: Ce s-ar putea face pentru ca adaptarea să nu se resimtă atât de greu?
Radu Sergiu Ruba: E adevărat că ar fi bine să existe o pregătire, dar eu am văzut şi fenomenul invers: în Olanda, unde cei care sunt în învăţământul obişnuit sunt duşi în nişte tabere în timpul verii, să se afle printre egali. Fiindcă sentimentul nostru de siguranţă în internat era că ne aflam între egali. Acest lucru avea şi un minus la mijloc: nu puteam fi urmăriţi, supravegheaţi. Nu mă refer la o supraveghere organizată, ci nu puteam fi priviţi din afară. Când te afli într-un mediu al văzătorilor, să zicem într-o şcoală obişnuită, atunci sentimentul că eşti privit nu cred că îţi dispare din memorie. Pe de altă parte, există şi un viciu inerent al unei şcoli obişnuite: simţi tot timpul diferenţa. Problema este cum treci peste acest sentiment al diferenţei, pe care îl resimţi tot timpul, sau dacă diferenţa ţi se pare dramatică ori pur şi simplu firească.
Andrea Nagy: Ei bine, cu diferenţa trebuie să te obişnuieşti, mai ales dacă decizi să urmezi studii superioare.
Radu Sergiu Ruba: O duci cu tine tot timpul. Ideea mea ar fi ca integrarea aceasta în învăţământul obişnuit să se producă undeva la nivelul liceului, sau la nivelul şcolii generale. Aş fi pentru ceea ce spun foarte mulţi pedagogi, că într-adevăr, în primii ani de şcoală (care pot să fie 4, pot să fie 8, depinde de temperamentul persoanei), trebuie să fie în mediul dizabilităţii sale, ca în primul rând să se poată obişnui cu mijloacele tehnice şi cu mijloacele de comunicare specifice.
Andrea Nagy: Este învăţământul special în momentul de faţă suficient de adaptabil la mijloacele tehnice noi?
Radu Sergiu Ruba: Ar trebui să fie. Dar eu mă refer de pildă la utilizarea alfabetului Braille. Am întâlnit cazuri în Anglia unde nişte fete de 16-17 ani, care au fost toată viaţa în învăţământul obişnuit, au început să spună: „I’m starting now to learn Braille.” Iar acela îi trebuia, pentru că voia să se angajeze undeva unde avea nevoie de căştile pe urechi şi de degetele libere, ca să urmărească display-ul Braille al calculatorului.
Andrea Nagy: Nu am nicio confirmare statistică, dar din observaţia mea, 90% dintre nevăzători abandonează alfabetul Braille după terminarea şcolii.
Radu Sergiu Ruba: Nu-l abandonează tocmai, dar îl folosesc foarte rar, pentru că se găsesc puţine prilejuri de a-l folosi. Dar îl folosesc pentru notiţe, sau îşi etichetează diverse obiecte.
Andrea Nagy: Filosofii se plângeau în prima parte a secolului XX că, dacă a fost o perioadă când cercetau fiinţa şi universul, acum nu le-a mai rămas de cercetat decât limbajul. Aşa şi alfabetul Braille, pare să supravieţuiască doar la nivel de etichete.
Radu Sergiu Ruba: Pentru a supravieţui la acel nivel, el trebuie cunoscut. Pe de altă parte, omul trebuie să aibă o relaţie cu un sistem de scriere cu un cod. Iar această relaţie trebuie să fie directă, neintermediată de nimic: nici de vocea artificială, nici de vocea altui om. Iar pentru nevăzători, singura posibilitate este Braille-ul. Haideţi să ne gândim la câteva lucruri care ţin de problema codificării şi a decodificării: de ce a simţit umanitatea nevoia de a citi cu degetele? Ea tot timpul a citit cu ochii, în diferite feluri: fie în sistemul alfabetului grafic, în care simbolul este unul abstract faţă de lumea reală, fie într-un sistem în care lumea reală era reprodusă mimetic (hieroglifele sau sistemul japonez). Aşadar nu există decât două modalităţi de a accede la un cod grafic: în mod vizual şi în mod tactil. Cum de sistemul tactil a fost mobilizat pentru aşa ceva? E adevărat că a apărut când s-a pus problema comunicării pe întuneric: nu neapărat în mediul nevăzătorilor, ci în mediul armatelor care erau pe câmpul de luptă în perioada napoleoniană. În întuneric, cine comunică? Militarii, orbii şi cei care sunt în detenţie. E un mister întreg toată problema aceasta a codurilor şi a decodificărilor, eu m-am pasionat în mod deosebit faţă de fenomen. Practic alfabetul lui Louis Braille poate cuprinde 64 de semne (inclusiv absenţa semnului). În aceste 64 de semne, dacă un semn ştim că este în regim matematic, are un marcaj în faţă; dacă e în regim muzical, are alt marcaj. Este exact ca la calculator, când faci aceleaşi operaţiuni în meniuri diferite şi obţii rezultate diferite. El nu a teoretizat în felul acesta, normal (teoretizăm noi acum, că avem posibilitatea, în era calculatorului). Revenind la chestiunea educaţiei: pe vremea când Emil Boc, actualul primar al Clujului, era ministru interimar al educaţiei, am reuşit să obţinem transformarea liceului din Vatra Luminoasă, din Bucureşti. Doream ca o secţie a liceului să rămână teoretică, în timp ce o altă secţie să devină liceu tehnologic de comunicaţii. Urma să se studieze acolo telefonia şi întregul sistem dintr-un call center. Numit fiind liceu tehnologic, părinţii au refuzat să-şi treacă copiii de la teoretic la tehnologic, pentru că-l considerau inferior. Sistemul nostru legislativ nu-i permite statului să fie obraznic cu părinţii; şi atunci i-au lăsat în liceul teoretic, pe care l-au terminat (cu chiu, cu vai, uneori) şi au urmat postliceala de masoterapie. Nu toţi sunt făcuţi pentru a face masaj: în primul rând unii nu sunt construiţi fizic pentru aşa ceva. Dar în sistemul de comunicare prin telefon, poate ar fi fost mult mai potriviţi. E adevărat că acolo s-ar fi impus o foarte severă instruire în materie de comunicare verbală.
Andrea Nagy: Dacă tot aţi pomenit de nevăzătorii care fac masaj, dar nu sunt potriviţi pentru această profesie: dumneavoastră ce credeţi, din punctul de vedere al românului obişnuit, care este portretul robot al unui nevăzător?
Radu Sergiu Ruba: Nu ştiu care este din punctul de vedere al românului obişnuit, dar din punctul meu de vedere, portretul este următorul: să fie un om care să comunice foarte bine. În al doilea rând, în ceea ce face – dacă are o meserie -, să nu-şi neglijeze memoria. Memoria nevăzătorului se formează în mod natural şi este mult mai bună decât a mediei sociale, pentru că el trebuie să ţină minte unde-şi pune lucrurile şi trebuie să ţină minte voci, pentru a deosebi oamenii. Altădată trebuia să ţină minte şi numere de telefon, dar acum nu mai e cazul. În al treilea rând, pe meseria pe care o practică trebuie să fie într-adevăr foarte bun, să nu aibă nimeni ce să-i reproşeze.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
