Ce mai citim: Vintilă Mihăilescu “Când o lume întreagă e ingrijorată, nu putem zâmbi. Așa e, trebuie să râdem!”

Ne credem invincibili, căutăm rețeta tinereții veșnice și avem impresia că totul e sub control. E de ajuns însă un mic inamic invizibil cu ochiul liber, ca să ne trezească la realitate și să ne amintească cât de fragili suntem.
Trăim într-o cultură a anesteziei. Într-o societate în care credem că suferința poate fi eradicată, spune antropologul Vintilă Mihăilescu în ultima sa carte, ”În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului”, apărută la Editura Polirom și nominalizată la premiile Observator Cultural. Vintilă Mihailescu a murit de leucemie pe 22 martie, la vârsta de 69 de ani. Cartea sa este un eseu scris pe patul de spital. O analiză despre boală, viață, corp, minte și despre moarte. Dar și despre sistemul sanitar de la noi și despre spital, ca o lume în sine, populată de tot felul de personaje, cadre medicale, îngrijitoare, aparținători (odios cuvânt!), vânzători de toate felurile și pacienți.
Impresia că suntem nemuritori, stăpâni pe propriul corp și destin se modifică radical, în moment în care primești un diagnostic sumbru: leucemie limfoblastică.
Atunci când a aflat de ce boală suferă și a înțeles că urmează să petreacă mult timp în spital, Vintilă Mihailescu și-a propus să scrie un studiu inedit despre experiența internării, așa că toată cartea este presărată cu notițe din jurnalul ținut ca pacient.

Cum te percepi ca persoană internată în spital? Cum se modifică percepția despre timp și spațiu? Și cum încerci să-ți creezi un loc personal în care să te simți confortabil, chiar dacă acesta este doar o biată noptieră?

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 29 martie 2020, 06:00 / actualizat: 29 martie 2020, 10:03

Cum te percepi ca persoană internată în spital? Cum se modifică percepția despre timp și spațiu? Și cum încerci să-ți creezi un loc personal în care să te simți confortabil, chiar dacă acesta este doar o biată noptieră?

Vintilă Mihăilescu descrie cu luciditate, sinceritate și mult umor tot sistemul medical din România. Cu toate dovezile sale de umanitate, cinism și ticăloșie. Cu toată impredictibilitatea și cu miracolele care se petrec și care le permit unora să supraviețuiască.
Nu există metodă, totul rămâne la voia întâmplării sau norocului.
Ce este sănătatea? Un bun sau un drept, se întreabă autorul. Un răspuns cu multe nuanțe într-un sistem pe care nimeni nu l-a reformat de-adevăratelea în acești 30 de ani de la Revoluție. Și în care suntem departe de orice preocupare privind confortul psihic al individului. Nu-i de mirare, așadar că singura consiliere psihologică din spitalele din România vine din partea preoților.

Însă cartea lui Vintilă Mihailescu nu vorbește doar despre pacienți și familiile lor. Se uită cu multă îngăduință și la personalul medical. Pentru că li se cere de multe ori imposibilul, este normal ca medicii să se protejeze, să pună distanță între ei și pacienți, să nu stea de vorbă, să se refugieze în spatele diagnosticelor în limbaj complicat. Un contact uman prea apropiat i-ar secătui, pentru că nu sunt pregătiți pentru asta și pentru că nimeni nu-i protejează.
Deși vorbește despre subiecte atât de grave și triste, tonul autorului nu devine sumbru și nu alunecă deloc înspre amărăciune, disperare sau autocompătimire.

Cine mai suntem după o internare în spital? Și cine vom putea deveni? Ce diferențe sunt între eu cel de acasă și eu cel de la spital?

Cu mult umor, Vintilă Mihăilescu își botează corpul Gaspar. Și concluzionează că suntem trup, minte și încă ceva. Iar acel ceva înseamnă că rămânem vii atâta vreme cât ne păstrăm în amintirea celor care ne-au cunoscut, ne-au iubit și ne-au fost prieteni.
În memoria lui Vintilă Mihăilescu a fost organizat pe Facebook un Priveghi online. Sute de oameni au postat în ultimele zile fotografii și povești despre autor. Și probabil că avea dreptate: rămânem vii atâta timp cât amintirea ni se păstrează. Atâta timp cât suntem evocați cu căldură, cu dragoste și cu prietenie.
I-ar fi plăcut probabil antropologului să vadă ce funcțiuni nebănuite capătă această rețea de socializare care înlocuiește la vreme de carantină tradiționalele ritualuri de trecere, le transformă și le adaptează.
Dincolo de corp, minte, suferință sau boală, suntem da fapt poveste, iar asta ar trebui să ne fie suficientă consolare.
Și iată o notă din carnetul în care Vintilă Mihăilescu și-a făcut notițe în ultimele zile de internare: “Când o lume întreagă e ingrijorată, nu putem zâmbi. Așa e, trebuie să râdem!”

Text/foto: Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.