Sărbătoarea Vieții – Scrisoarea Pastorală a PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla la Sărbătoarea Învierii Domnului

Articol editat de cristina.rusu, 16 aprilie 2020, 09:28

SCRISOAREA PASTORALĂ

a PS Florentin CRIHĂLMEANU,

Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,

la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a

Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiților credincioși greco-catolici, precum şi tuturor credincioșilor creștini, arhierească binecuvântare şi creștineasca salutare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

„Fraților, să-I aducem mulțumire Domnului, Cel care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (cf. 1Cor 15,57).

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea Învierii Domnului ne aduce în fiecare an bucuria eliberării din moartea păcatului și a renașterii la o nouă viață. Am fi dorit să putem celebra cea mai mare sărbătoare a creștinătății și a credinței noastre, la fel ca în fiecare an. Mai întâi în comunitatea parohială, la biserică, în rugăciune, primind Lumina lui Hristos și cântând imnul victoriei asupra morții, iar apoi să ducem bucuria Învierii în casele noastre, continuând sărbătoarea alături de cei dragi din familiile noastre. Conjunctura în care ne aflăm ne obligă să petrecem această mare sărbătoare altfel. Ne invită să redescoperim că Biserica este o mare familie formată din familii și că Biserica primară a crescut și s-a dezvoltat în familie. Este vorba despre acea Ecclesia domestica a timpurilor persecuției creștinilor. În vremurile acelea, indiferent dacă ne referim la istoria antică sau modernă, creștinii erau constrânși să se roage adeseori în casele lor, fără preoți și fără posibilitatea de a primi Sfintele Sacramente, fără comuniunea vizibilă în credință, speranță și iubire cu confrații. Erau separați, izolați, umiliți, limitați în libertățile lor și mulți dintre ei uciși. Cu toate acestea, timpurile acelea au creat o mare comuniune spirituală, o mare solidaritate între creștini. De aceea, adeseori se oferea ca model exemplul iubirii dintre ei: „Priviți-i cum se iubesc!”.

Păstrând această comuniune spirituală dintre noi, vă propun ca pregătire pentru marea sărbătoare să medităm asupra vieții. Vom porni de la momentul în care, la Cuvântul lui Dumnezeu, pământul inert devine izvor de viață, apoi vom medita cum, prin moartea și Învierea Cuvântului întrupat, pământul divinizat, devine origine a Vieții, pentru ca, în final, să reflectăm asupra învierii noastre, a renașterii noastre la noua viață.

1. CUVÂNTUL DĂTĂTOR DE VIAȚĂ, LITURGHIA VIEȚII

„Să facă pământul să iasă ființe vii, după specia lor…” (cf. Gn 1,24)

Originea vieții o aflăm din primele capitole ale cărții Genezei, o adevărată „Liturghie a vieții”. Cuvântul Divin, în clipa în care este rostit, împlinește ceea ce exprimă: „Să fie lumină! Și a fost lumină”; „Să fie o tărie prin mijlocul apelor…! Și a fost așa” (cf. Gn 1,3.6).

Pentru aducerea la viață a plantelor și animalelor, Cuvântul Creator va porunci pământului, iar pământul va izvorî viața: „Și a zis Dumnezeu: «Pământul să facă să iasă verdeață, ierburi purtând sămânță și pomi roditori…!» Și a fost așa.” (cf. Gn 1,11). Apoi, în ziua a șasea, Dumnezeu va porunci din nou pământului: „Să facă pământul să iasă ființe vii, după specia lor, animale, reptile și viețuitoare…!” (cf. Gn 1,24). Astfel, pământul devine izvor de viață pentru plante și animale.

Pentru ființa umană, însă, Dumnezeu pare că Își poruncește Sie Însuși: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră…!” (cf. Gn 1,26), dar materia din care omul este plăsmuit e aceeași, adică pământul: „Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, l-a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și a devenit omul ființă vie.” (cf. Gn 2,7). Iată, deci, ce este omul: un „amestec” de pământ inert, lipsit de viață, cu Suflarea divină dătătoare de viață. De fapt, numele omului, Adam, provine tocmai de la materia din care a fost creat: „pământ” – adamah (lb. ebraică), adică „țărână, sol, humus”. Astfel, prin actul creator, se naște o legătură între om și pământ. Este o relație atât de puternică încât, după primul păcat, pedeapsa pe care Dumnezeu i-o dă lui Adam se răsfrânge direct și asupra pământului: „Blestemat va fi pământul din cauza ta!” (cf. Gn 3,17). Din sentința divină înțelegem consecințele dureroase ale păcatului omului: vătămarea relației cu Dumnezeu și cu pământul, iar direcția, sensul vieții lui este întoarcerea în pământ: „căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (cf. Gn 3,19).

Dacă, la Cuvântul Domnului, pământul fără viață izvorăște viața, omul (pământ însuflețit), primind cuvântul demonului, face să apară moartea în neamul omenesc. Iată dezastrul păcatului: căderea din starea de viață divină la pământul inert, de la viață la moarte. Ca urmare, pierzând inocența vieții sfințitoare, apare și înclinarea spre rău, spre păcat. Cu alte cuvinte, prin păcatul său, omul transformă darul vieții în moarte, în pământ. Alungat din armonia Grădinii Paradisului, omul se va regăsi într-un mediu natural ostil și neroditor. Chiar mai mult, omul va fi supus suferinței, bolilor și morții.

Aici găsim și răspunsul la întrebarea privitoare la originea răului, a suferinței și a morții în lume. Din cartea Genezei înțelegem limpede că nerespectarea poruncii divine și păcatul omului sunt la originea răului, a suferinței și a morții în opera armonioasă a Creației Divine, pe care Însuși Creatorul o apreciase ca fiind „foarte bună” (cf. Gn 1,31).

Iubiți credincioși, acestea sunt și astăzi urmările păcatelor noastre: desfigurarea chipului divin și dezbrăcarea hainei primite prin Botez, degenerarea de la viață la țărână.

Înțelegem astfel că păcatul strămoșesc, dar și păcatul nostru, are o dimensiune cosmică ce atinge nu doar oamenii, ci generează și o dezordine în cadrul Creației, deschizând o nouă poartă de intrare a răului în lume.

2. CUVÂNTUL ÎNTRUPAT MOARE PENTRU A RODI VIAȚĂ

„Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă, dacă moare, aduce mult rod” (cf. Io 12,24).

Prin păcatul strămoșesc, sensul vieții omului se îndreaptă spre pământ, spre moarte. Să ne amintim, însă, că omul a fost creat pentru viață și nu pentru moarte. De aceea, Însuși Domnul a îmbrăcat „haina” pământului nostru pentru ca, trecând prin moarte la viață, să schimbe direcția cursului vieții noastre dinspre moarte spre viață, așa cum cântăm în aceste zile de sărbătoare: „Ziua Învierii, Paștile Domnului, căci, din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (cf. Utrenie, Catavasia I-a, Sf. Ioan Damaschinul).

Pentru a explica ucenicilor și mulțimii acest adevăr, Isus folosește analogia bobului de grâu: „Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă, dacă moare, aduce mult rod” (cf. Io 12,24). Domnul descrie un proces biologic prin care bobul de grâu, semănat, trece mai întâi printr-un stadiu în care aparent va putrezi în întunericul și umezeala pământului sau va fi consumat de păsări, insecte și paraziți. Însă, pe când pare că se va descompune, coaja bobului se umflă, crapă și astfel, începe stadiul al doilea. Este un proces nou, cel de încolțire, în care un firicel verde străpunge întunecatul humus și răsare la lumină, la suprafața scoarței terestre. Ceea ce părea supus morții devine acum izvor de viață. Din acel bob de grâu uscat, îngropat, se naște o nouă plantă care se va hrăni din humusul în care fusese semănat bobul, va crește și va rodi însutit (cf. Lc 8,8).

Prin pilda seminței de grâu care trece de la viață spre moarte, iar ulterior, din moartea ei izvorăște o nouă viață, Isus face o analogie cu misterul Învierii Sale, dar și o profeție. Este ceea ce El va săvârși: o trecere de la viață spre moarte, pentru ca, apoi, din moarte să izvorască viața. Acesta este Paștele Domnului – de la cuvântul ebraic pesah (trecere).

Hristos este sămânța Divină, care Își arată forța vitală tocmai atunci când este aruncat în pământ. Precum sămânța ce rodește „după soiul ei” (cf. Gn 1,12), la fel și Fiul Omului, murind, va Învia la o nouă viață și va rodi după „soiul Său”. Înălțându-se de la pământ la ceruri, El va atrage la Sine pe toți oamenii și le va oferi Spiritul dătător de Viață. Este o viață nouă, Viața de fii ai Tatălui, prin Fiul.

Isus continuă pilda bobului de grâu cu o învățătură spirituală: „Cel care își iubește viața o va pierde; iar cel care își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică” (cf. Io 12,25). Prin acest cuvânt Isus vrea să ne arate relația corectă pe care să o avem cu viața noastră, ca dar gratuit primit de la Dumnezeu. Cu adevărat viața pământească este un dar, însă nu e darul final. Prin Botez noi suntem chemați să primim darul vieții de fii ai Tatălui, viața cerească, fericirea veșnică. De aceea, trebuie să trăim această viață cu gândul la viața viitoare, fără a ne atașa prea mult de cele pământești sau a ne închide în propriul egoism.

Aceasta este o lecție și pentru noi, cei de astăzi. Precum bobul de grâu, avem de ales între a muri pentru a trăi sau a trăi pentru a muri. „Învață să mori cât ești în viață, pentru ca, murind, să poți dobândi viața”, spune un vechi dicton latin.

Ca urmare, să învățăm să nu ne descurajăm în fața situațiilor dificile ale vieții, ci să facem ca din ele să izvorască o „nouă” viață. Aceasta presupune să învățăm să trecem cu încredere prin „examenul” umilirilor, al pătimirilor și al morții față de voința proprie.

Umilirile sunt acele momente din viață în care trebuie să murim eului propriu, să ne recunoaștem ignoranța, neputința, nimicnicia sau păcatul. Sunt adesea momente dureroase, rușinoase și neplăcute. Dar tocmai această durere spirituală a dezvăluirii unui păcat este condiția necesară primirii harului vindecător, pentru a putea începe o nouă viață. Acceptând să mor egoismului păcatului, învăț să renasc la viața de fiu al Tatălui. Este o trecere de la moarte la viață, un pesah, este paștele nostru.

Perioada pe care o trăim ne impune o serie de reguli și limitări, împotriva voinței noastre: să stăm acasă, să rămânem în izolare sau carantină, să păstrăm distanța față de ceilalți etc. Am putea spune că sunt o serie de umiliri, impuse spre binele și sănătatea noastră, care ne oferă mai mult timp pentru sufletul nostru, viața noastră și familia noastră.

3. CUVÂNTUL TRĂIT NE TRANSFORMĂ ÎN IZVOR DE VIAȚĂ

„Astfel este și învierea morților: (…), se seamănă în slăbiciune și învie în putere; se seamănă un trup fizic și învie un trup spiritual (…)” (cf. 1Cor 15,42-44).

Glorioasa Înviere din morți a Domnului nostru Isus Hristos reprezintă victoria definitivă a vieții asupra morții. Întunericul mormântului se preschimbă în izvor de lumină, iar pământul încolțește rodul dătător de viață. Astfel, Pământul divinizat (Trupul Domnului) devine din nou roditor. Se reface relația omului cu Dumnezeu Creatorul și cu pământul.

Trupul Mântuitorului Înviat păstrează semnele umilirilor, ale trecerii prin pătimiri și moarte. Privind aceste semne, apostolii Îl vor recunoaște. Rănile aducătoare de moarte devin acum semne izvorâtoare de viață. Trupul Său spiritualizat este acum desprins de legile materiei și ale timpului. Isus poate pătrunde prin porțile închise ale casei în care se află apostolii, se poate arăta simultan mai multor persoane, în locuri diferite. El le vorbește apostolilor și mănâncă împreună cu ei. Apoi, după patruzeci de zile, îi binecuvântează și se înalță la Cer. Ucenicii vor păstra în sufletele lor această fascinantă imagine a Trupului Domnului ridicându-se ușor spre înaltul cerului.

Desigur, în fața acestui mare mister, apostolii și credincioșii din vremea aceea și-au pus o întrebare: „Dar oare învierea noastră cum va fi?”. Sf. Apostol Pavel  răspunde acestei întrebări plecând tot de la o pildă a seminței. El arată că, așa cum sămânța trebuie mai întâi să moară ca apoi să primească un „trup” după rânduiala divină, la fel va fi și învierea morților: „se seamănă în slăbiciune și învie în putere; se seamănă un trup fizic și învie un trup spiritual” (cf. 1Cor 15,42-44). În continuare, Apostolul neamurilor arată deosebirea dintre primul Adam, care prin suflarea divină asupra pământului devenise un suflet viu, și ultimul Adam, adică Hristos, care, înviind din pământ și din moarte, devine Spirit dătător de viață. Dacă cel dintâi, prin suflarea divină, a fost chemat din materia inertă la viață, Cel de-al doilea, trecând prin moarte cu Trupul Său, devine Izvor de viață pentru întregul neam omenesc.

Iubiți credincioși, atunci când ne punem și noi astăzi această întrebare, să ne amintim că, prin Taina Sfântului Botez, am fost trecuți cu toții prin moartea și învierea Lui, așa cum se cântă la ritualul baptismal: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (cf. Gal 3,27). Aceasta este practic „îmbrăcarea” trupului nostru muritor în nemurire (cf. 1Cor 15,54), renașterea la o viață nouă, viața de fii ai lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos (cf. Gal 3,27).

Deci, prin Botezul nostru am dobândit o nouă viață! Este o bucurie, dar și o responsabilitate. Suntem mântuiți, dar rămânem condiționați de libertatea noastră în credință, o libertate care ne permite chiar să dezbrăcăm haina harului și să respingem iubirea lui Dumnezeu.

De fiecare dată când omul are tendința de a deveni atotstăpânitor și de a-și impune voința în fața lui Dumnezeu, se repetă, de fapt, istoria păcatului strămoșesc. În timp ce, atunci când acceptăm să trăim după Cuvântul Său, să ne lăsăm cu încredere în mâinile Lui, când ne recunoaștem neputincioși și slabi, El poate lucra liber și își poate împlini planul Său cu noi, așa cum afirma Sf. Apostol Pavel: „Mă voi lăuda întru slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Hristos, pentru că, atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (cf. 2Cor 12,9-10).

Realitatea pe care o trăim în aceste săptămâni, fără a-i cunoaște deznodământul, de pe o zi pe alta, ne cere să ne lăsăm cu mai multă încredere în voința lui Dumnezeu, căci El este Izvorul vieții noastre. Așa cum scria Fericitul martir Iuliu Hossu: „Credința noastră este viața noastră pentru toți, cu ajutorul Domnului, în toată viața noastră, între orice împrejurări și cu orice jertfă” (cf. Memorii, p.135).

Iubiți credincioși, văzând rănile lui Hristos astăzi în frații noștri suferinzi, să nu cădem în deznădejde și descurajare, ci să privim cu speranță spre momentul în care Viața va izvorî triumfătoare din moarte și Lumina va țâșni din întuneric. Suntem „fii ai Luminii”, ne amintește Sf. Pavel, și de aceea trebuie să trăim ca „fii ai Luminii” (cf. Ef 5,8). Experiența dură a acestor zile, dacă e trăită cu credință și speranță, poate deveni pentru noi un adevărat itinerar pascal, o trecere spre o nouă viață. Deoarece, renunțând la proiectele, călătoriile, întâlnirile programate și multe altele, vom putea consacra mai mult timp sufletului, vieții spirituale și vieții de familie. Astfel, treptat, vom redescoperi adevărata noastră identitate și ne vom redimensiona întreaga viață. Aceasta ne va ajuta să-I încredințăm Domnului viața noastră, pentru ca lucrarea Lui să se împlinească în noi și cu noi, așa cum ne rugăm: „…pe noi înșine și unul pe altul și întreaga noastră viață lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Sf. Apostol Iacob îi sfătuia pe cei care își fac planuri mari, să nu uite că omul e doar „abur care se arată o clipă și apoi piere”. Ca urmare, să-I facă loc lui Dumnezeu în viața lor și să spună înainte de orice lucrare: „Dacă Domnul va vrea, vom trăi și vom face aceasta sau aceea” (cf. Iac 4,13-15).

Iubiți credincioși,

Învierea Domnului este Sărbătoarea Vieții. Nu întâmplător o celebrăm în anotimpul primăverii. De aceea, să ne facem timp să învățăm de la natură cum creanga uscată despuiată de frunze, la chemarea Domnului, mai întâi înmugurește, apoi înfrunzește și înflorește. Dumnezeu repetă în fiecare an lecția primăverii pentru ca noi să înțelegem că suntem destinați vieții și nu morții (Sf. Chiril al Ierusalimului). Să nu fim, deci, atât de preocupați de „statistici” încât să nu mai avem timp să admirăm pomii care dau în floare! Să nu fim atât de aplecați asupra imaginii triste a morții încât să uităm să ne ridicăm privirea spre Cel care „cu moartea pe moarte a călcat”, devenind pentru noi toți Izvor de viață!

Așa cum ne invită frumoasele versuri:

„Hristos a Înviat în firul ierbii,/ A înviat Hristos în Adevăr;

În poieniţa-n care zburdă cerbii,/ În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greș,/ În vântul care suflă mângâios

În ramura-nflorită de cireș,/ Dar vai, în suflet ți-a-nviat Hristos?”

(V. Militaru, Hristos a Înviat).

Iubiți credincioși, să-L lăsăm pe Hristos să învie în sufletele noastre, în viața noastră și în familiile noastre! Să lăsăm bucuria noii vieți să înflorească în noi și în casele noastre!

În comuniune spirituală la celebrarea Sărbătorii Vieții, mă rog Celui care a biruit suferința și moartea să vă dăruiască sănătate sufletească și trupească, încredere, speranță, răbdare și în toate cerească binecuvântare,

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, de la reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Anul Domnului 2020, la 319 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 166 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al optulea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al 24-lea an al episcopatului nostru şi al 18-lea în tronul acestei eparhii.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.