Vasile Pușcaș: ”După 100 de ani de mitologii politice, vrem să construim o interacţiune raţională sau găsim în continuare elemente de tulburare a raporturilor din Europa Centrală?”

În ultimii ani, mai exact din 2014 încoace, europenii, mai ales ei, au rememorat ceea ce s-a întâmplat de la 1914, adică de la momentul izbucnirii Primului Război Mondial, până acum. Noi am avut şi momentul 1918, care a însemnat realizarea Marii Uniri. Realizarea aceasta nu este rezultatul unei întâmplări, al unui singur fapt, al unui singur eveniment, ci este rodul unui proces istoric. Iar noi, la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj, am încercat să redăm conţinutul, substanţa acestui proces, faptul că naţiunea română şi-a definit identitatea, a aspirat la un stat naţional, l-a înfăptuit şi a pornit pe o cale de dezvoltare şi modernizare. O dată cu Marea Unire s-a realizat o aplicare a principiului autodeterminării naţionale care a stat la baza constituirii statelor naţionale în secolul al XX-lea, o prelungire, de fapt, a principiului naţiunilor din secolul al XIX-lea. La Chişinău, la Cernăuţi şi la Alba Iulia, la finalul anului 1918, s-au întrunit adunări constituante (sau plebiscitare, cum li se mai spun), care au generat acte de autodeterminare pe care noi le numim „actele unirii”. Acestea au fost recunoscute, conform dreptului internaţional, la Conferinţa de pace din 1919-1920. Tratatul de la Trianon, care era un instrument juridic internaţional, încheia Primul Război Mondial, recunoştea independenţa Republicii Ungaria şi recunoştea şi graniţele unor state nou apărute după Marele Război, precum Cehoslovacia, sau desăvârşite, cum a fost România.

Articol editat de cristina.rusu, 5 iunie 2020, 16:35 / actualizat: 7 iunie 2020, 12:33

Noi ne-am propus prin acest parcurs ca lectorul interesat de procesul istoric în sine din 1918-1920 să aibă la dispoziţie documente, interpretări… Volumul explică cititorului modul în care s-a ajuns la acest instrument internaţional de recunoaştere a graniţelor vestice ale României.

Spuneţi-ne câteva cuvinte şi despre autorii acestui volum, în afară de cei doi coordonatori, dumneavoastră şi profesorul bucureştean Ionel N. Sava.

Sunt distinşi colegi, cercetători universitari atât din Cluj, cât şi din Bucureşti. Aş vrea să vă spun că volumul este conceput ca o cercetare modernă interdisciplinară: avem aici istorici, avem sociologi, politologi, avem jurişti. Prin urmare, o abordare pluridisciplinară pentru a putea surprinde nu numai perioada 1918-1920, dar şi parcursul celor 100 de ani. Am abordat subiectul în felul acesta deoarece de câţiva ani se discută, mai ales în mass-media, despre Trianon, iar studenţii ne întreabă deseori ce înseamnă proiectul „Trianon 100”. Şi atunci am încercat o evaluare a istoriografiei despre subiectul Trianon în cei 100 de ani, am încercat să vedem care sunt mentalităţile, percepţiile actuale despre Trianon în anumite comunităţi din România, am adus chiar documente noi despre interpretarea Trianonului la 1920 şi după aceea.

Am să vă rog să zăbovim puţin asupra titlului. Mai întâi, de ce “Trianon, Trianon!”?

Datorită faptului că există foarte multe abordări, mai ales de natură politică. Dacă vedeţi sondajele de opinie în care oamenii sunt întrebaţi despre Trianon… sigur, au auzit ce s-a întâmplat, dar nu prea pot să explice. Există, în schimb, percepţii despre Tratatul Trianon (a făcut rău, a făcut bine?) care nu sunt altceva decât atitudini politice. Colectivul de autori a încercat să transmită mesajul că Tratatul de la Trianon a fost explicat atât din perspectivă istoriografică, cât şi din punct de vedere politic. Numai că noi ne delimităm de interpretarea politică şi încercăm să vedem ce este, istoriografic vorbind, Tratatul de la Trianon, ca instrument juridic, dar şi ca efect. Încercăm să lăsăm politicul deoparte, politicul să nu influenţeze tezist istoriografia. Şi atunci am zis: Trianon! – o atenţionare asupra abordării politice – şi Trianon! – o reconstituire a istoriografiei. Deci un mesaj să lăsăm Tratatul de la Trianon în istorie. El, ca instrument juridic, a fost refăcut, a fost revizuit, a fost înlocuit de alte instrumente juridice (Tratatul din 1947, Acordul din 1996 în ceea ce priveşte graniţele României cu Ungaria). Să lăsăm istoria să curgă, iar politicienii să fie atenţi şi să înveţe lecţiile bune din istorie. Şi mai ales să nu instrumenteze la modul defectuos şi negativ această istorie, să lase istoria așa cum este ea.

Din ceea ce ne-aţi spus se explică şi continuarea: “Un secol de mitologie politică revizionistă”…

S-a creat o mitologie în politică, s-a creat, dacă vreţi, o percepţie politică bazată pe o mitologie, ceea ce a dus la foarte multe interpretări care nu sunt în concordanţă cu Tratatul de la Trianon sau cu istoria propriu-zisă. Este unul dintre cazurile “şcoală” – foarte bun în cercetările academice – despre felul în care se instrumentalizează istoria.

“Ceea ce a rămas neschimbat în Tratatul de la Trianon este statutul de frontieră”

Vă propun să intrăm puţin şi în contextul Tratatului, să ne explicaţi premisele acestui act internaţional. O scurtă lecţie de istorie, dacă doriţi!

Contextul este cel al finalului Primului Război Mondial. În 11 noiembrie 1918 s-a ajuns la armistiţiu. Practic, urma să se realizeze o conferinţă de pace, ceea ce s-a și întâmplat între 1919-1920, şi prin tratate să se ajungă la o înţelegere între învinşi şi învingători. Era – şi încă mai este – procedura de încheiere a conflictelor. Ungaria a semnat tratatul la 4 iunie 1920. Trebuie spus de la început că este documentul juridic care recunoaşte Ungaria ca stat independent, pentru că până atunci fusese parte a Imperiului Austro-Ungar, iar Ungaria nu exista ca entitate juridică recunoscută în dreptul internaţional. Tratatul de la Trianon a fost semnat destul de târziu, aproape la un an după Tratatul cu Germania, din cauza bulversărilor din Europa Centrală. Este vorba de destrămarea Imperiului Austro-Ungar, este vorba de mişcările naţionale care au dus la autodeterminare şi constituirea de noi state naţionale care au fost recunoscute prin aceste tratate internaţionale şi, nu în ultimul rând, este vorba de bulversările sociale şi politice care au însoţit toată această frământare. Să nu uităm că în martie 1919, la Budapesta se instaurează un regim bolşevic în frunte cu Béla Kun, care era instrumentat de către Rusia Sovietică şi forţele bolşevice. S-a ajuns chiar la confruntări armate între trupele lui Béla Kun şi Armata Română. Cehoslovacii, polonezii au fost şi ei implicaţi în aceste mişcări.

Foto: Rador

În plus, liderii politici din Ungaria au tergiversat cât au putut de mult semnarea Tratatului, încercând să obţină condiţii cât mai avantajoase. Sau, dacă vreţi, încercând să fie recunoscuţi ca o naţiune imperială moştenitoare a Imperiului Austro-Ungar în Europa Centrală. De aici, de fapt, a pornit acest mit al Ungariei milenare sau al Ungariei Mari pe care doreau să o reconstruiască după Primul Război Mondial, deşi guvernul de la Budapesta era printre cele mai responsabile de începutul Marelui Război. Elita maghiară a alimentat această mitologie, încercând de fapt să conserve un regim social. De altfel, această elită politică a fost printre cele mai conservatoare din Europa imediat după Primul Război Mondial şi în perioada interbelică (regimul lui Horthy a fost foarte conservator social, politic şi economic). Dar un tratat are ca ţintă viitorul şi nu rezolvarea problemelor trecutului. Tratatul era de pace, iar pacea trebuia construită. Trebuia urmărită o dinamică a păcii, aşa cum spunea Nicolae Titulescu, un aspect asupra căruia Ungaria, ca semnatară a Tratatului de la Trianon, nu a insistat. Acesta este cadrul ce a generat doctrina revizionistă în politica externă maghiară şi atitudinea faţă de Sistemul de la Versailles şi de Tratatul de la Trianon.

Consecinţele Tratatului se cunosc, le-aţi amintit…

Mai există o teză care este politică: se spune că al Doilea Război Mondial a izbucnit din cauza Sistemului de la Versailles. Trebuie precizat: războiul a izbucnit din cauza faptului că nu s-au respectat tratatele semnate la Versailles în 1919-1920, şi nu din pricina conţinutului lor! Faptul că aspectele teritoriale, de frontiere, au fost recunoscute prin câteva instrumente juridice internaţionale ulterioare, inclusiv după al Doilea Război Mondial, arată, repet, şi mă refer aici la frontiera româno-ungară, înseamnă că aceste aspecte au fost stabilite de comun acord. Sigur, niciuna dintre părţi nu a fost sută la sută mulţumită, dar prevederile Tratatului au fost recunoscute, cel puţin de către Bucureşti, ca un aranjament prin care se putea porni o construcţie a raporturilor dintre state care să ducă la etapa următoare de dezvoltare şi modernizare a societăţii din Europa Centrală, inclusiv a României.

Câte dintre prevederile Tratatului de la Trianon au rămas valabile în timp şi unde au intervenit modificări?

Cele economice, financiare şi militare practic au fost refăcute în anii ’20-’30, remodelate, regândite, aplicate sau neaplicate (mă refer la cele militare, de exemplu). Cele financiare au fost rediscutate în structura Ligii Naţiunilor, iar Ungaria, ca să nu intre în criză economică, a obţinut înlesniri. E vorba aici de felul în care se dezvoltă raporturile pe baza unui act juridic internaţional. Ceea ce a rămas neschimbat este acest statut de frontieră. De aceea, chiar dacă timp de un secol s-a vorbit la modul dramatic despre Trianon (ceea ce e de înţeles din punctul de vedere al naţiunii ungare), aspectul de frontieră a rămas în picioare, dovadă că a fost destul de bine gândit şi analizat sub aspect etnic, economic şi geostrategic.

Deşi, după 1990, anumite frontiere și state s-au destrămat. Mă refer, desigur, la Iugoslavia, Cehoslovacia, la URSS…

Bun, aici este altceva, este o continuare a principiului autodeterminării naţionale. Iată că el a fost valabil şi a fost aplicat şi la câteva decenii bune de la proclamarea lui. În Uniunea Sovietică s-a aplicat principiul autodeterminării. La fel în sud-est. Inclusiv despărţirea Slovaciei de Cehia, în 1993, a fost posibilă pe baza principiului autodeterminării. A doua chestiune: se dovedeşte că şi după 1990 statul-naţiune are valabilitate. Dar vorbim de naţiune modernă, nu de naţiune medievală sau din alte epoci. Lucrurile acestea au dinamica lor, indiscutabil. Principiul autodeterminării se aplică acum altfel faţă de cum se aplica în urmă cu 100 de ani, dar el încă este în operare în sistemul internaţional.

Domnule profesor, cum depăşim noi toţi, ca oameni simpli, dihotomia aceasta în care unii sărbătoresc cei 100 de ani de la Tratatul de la Trianon, pe când alţii îi comemorează?

Omul simplu se gândeşte la viitor. Neprimind din partea politicienilor răspunsuri raţionale, credibile legate de viitor, este îndreptat spre trecut. Dar trecutul trebuie să-l lăsăm trecutului şi de acolo să extragem numai învăţămintele care ne sunt folositoare pentru construcţia viitorului. Dacă vom aborda şi unii şi ceilalţi în felul acesta aspectul Trianonului, îl vom lăsa în istorie. Istoricii să aducă argumente şi de o parte şi de alta, iar politicienii să elaboreze construcţia viitorului plecând de la prezent. Tratatul Trianon este văzut ca generator al unei traume naţionale în Ungaria. E de explicat de ce e aşa. Este cert că a fost o acţiune de manipulare, de instrumentare, de redefinire identitară care nu are, nici istoriceşte vorbind, şi nici politiceşte, argumente raţionale. Întrebarea este: după 100 de ani de mitologii politice, vrem să construim o interacţiune raţională (mai ales că marea majoritate a statelor care au fost semnatare la Trianon sunt astăzi în Uniunea Europeană şi NATO, deci sunt legate de aceste documente internaţionale şi au interese comune) sau încercăm să găsim în continuare elemente de tulburare a raporturilor din Europa Centrală, care în mod sigur vor folosi doar unor grupuri needucate de politicieni – ori numai unor grupuri interesate de politruci -, nu naţiunii şi statelor din această zonă?

Interviu realizat de Dan Moşoiu

Transcrierea: Andrea Nagy

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.