Prima pagină » Diverse » Iubirea, un subiect plăcut sufletelor noastre [AUDIO]

Iubirea, un subiect plăcut sufletelor noastre [AUDIO]

Zilele trecute mă gândeam la ideea de iubire: la oamenii din viaţa mea pe care-i iubesc şi la felul în care în timpul vieţii noastre începem şi încheiem relaţii. Este un lucru care mai demult mă îngrozea şi era parcă imposibil de acceptat, orice pierdere mă zguduia şi mă destabiliza. Au existat în viaţa mea oameni despre care credeam că vor fi aproape de mine o lungă perioadă de timp de acum încolo. Văzusem o poză zilele trecute pe Facebook cu acest mesaj, o poză care exprima dezamăgirea noastră atunci când cei foarte dragi nouă, cei pe care-i ţinem aproape de inima noastră, nu mai rezonează cu noi şi e posibil să se raporteze la relaţia noastră cu ei într-un mod care e foarte posibil să ne rănească. Totuşi, de cele mai multe ori eu nu cred că e vorba de o surpriză. Fie că e vorba de o relaţie de cuplu sau de o prietenie, noi creem de multe ori contextul. Este posibil ca noi să nu vedem lucrurile aşa cum sunt, fiind orbiţi de idealizarea care a făcut posibilă naşterea şi dezvoltarea acestor relaţii care se încheie cu o dezamăgire. Este posibil să fi intuit că acolo se va ajunge, însă de multe ori alegem să ignorăm aceste semne, tocmai din nevoia noastră de absolut, de complet: iubirea absolută, prietenia absolută.

Articol editat de cristina.rusu, 9 noiembrie 2020, 16:30

Este foarte interesant cum de multe ori credem că suntem capabili să acceptăm o persoană aşa cum este ea, fie că vorbim de familie, iubit, iubită, prieteni sau colegi. Dacă am avea această capacitate, nu am mai avea nevoie de idealizarea în care vedem persoanele aşa cum le-am construit în mintea noastră şi rareori aşa cum sunt ele de fapt – nişte fiinţe imperfecte, exact ca mine şi ca toată lumea. Cum am putea accepta pe cineva cu bune şi rele dacă este greu de cele mai multe ori să ne raportăm chiar la propria persoană cu o notă crescută de blândeţe, toleranţă şi de înţelegere?

O formă de pseudo-iubire care apare frecvent în cărţi şi filme este chiar acea „mare iubire”. Este posibil, dacă o persoană nu a ajuns la un anumit simţ al identităţii, al sinelui care să fie înrădăcinat în desfăşurarea propriei sale puteri, ca ea să idolatrizeze persoana sau persoanele iubite. Din moment ce este greu să fim idolatrizaţi de alţii şi să îndeplinim atât de multe aşteptări uneori nerealiste, apare dezamăgirea, de cele mai multe ori însoţită de sentimentul că am fost păcăliţi, înşelaţi. Dar nu luăm în calcul că propriile noastre proiecţii asupra persoanei respective sunt cele care au făcut ca lucrurile să ajungă în acel punct. Aşa cum nouă, oamenilor, ne stă în obicei să evităm tristeţea şi durerea aproape cu orice preţ, este posibil să credem că iubirea înseamnă o absenţă constantă a conflictului.

Dar de obicei conflictele de zi cu zi care apar între oameni sunt doar modalităţi de a evita adevăratul conflict interior al fiecăruia dintre noi, cel real. Acele certuri mărunte, superficiale, care de obicei nu duc la clarificare sau la răspunsuri, sunt menite să rezolve problema într-un mod superficial. Conflictele reale dintr-o relaţie, dintre doi oameni, sunt acelea care sunt menite să nu ascundă, dar care se trăiesc într-un mod profund, duc la clarificare. Ambele persoane implicate ies de acolo cu mai multă cunoaştere. Iubirea este posibilă doar dacă două persoane comunică una cu cealaltă din centrul existenţei lor. Adică dacă în primul rând fiecare-şi trăieşte propria realitate şi se trăieşte pe sine din miezul fiinţei sale, acolo este fundaţia iubirii, care devine o provocare continuă. Nu este ca un pahar cu apă din care bem şi se goleşte, dimpotrivă. Izvorând chiar din centrul fiinţei noastre, a fiecăruia dintre noi, iubirea – în primul rând cea pentru viaţă – nu are termen de expirare, dat fiind faptul că atât timp cât suntem vii, suntem o sursă inepuizabilă de emoţii, trăiri şi sentimente.

Ceea ce manifestăm în afara noastră ia naştere în acest miez al simţirii noastre. De exemplu dacă eu merg la sală la antrenament şi sunt de multe ori obosită, iritată poate, este posibil să mă manifest ca atare: să fiu tăcută sau dimpotrivă, să am o replică mai acidă. Dacă ajung să am o discuţie în contradictoriu născută dintr-un motiv neînsemnat, îmi dau seama imediat că e posibil să mă simt furioasă şi caut un context în care să descarc această furie. Încerc imediat să identific motivul pentru care m-aş putea simţi aşa şi de multe ori vorbesc deschis despre asta, pentru ca oamenii să ştie că nu are legătură cu ei, ci cu mine.

De multe ori am crezut în trecut că reacţiile oamenilor din jurul meu au legătură cu mine: că eu sunt de neiubit, de netolerat, că eu greşesc constant. Acum ştiu că de cele mai multe ori este posibil să aibă legătură cu ei, cu neputinţele şi suferinţele lor.

Iubirea nu este despre perfecţiune: este despre comunicare, despre a-ţi da voie să fii şi să te arăţi aşa cum eşti în faţa altor fiinţe umane.