Comandăm şniţel când mergem la restaurant, cu gândul că măcar nu vom avea ceva neobişnuit pe farfurie. Cui nu-i place, există caşcaval pane, ciuperci pane, dovleac pane. Apogeul alimentului pane e să fie mai mare decât farfuria sau să formeze mormane (dacă se poate, amândouă). Dar de când şi de ce vrem să învelim tot în ou, pesmet, fulgi de porumb?
Foto: Foto: Spudaitis /Pixabay
Articol editat de cristina.rusu,
7 martie 2021, 12:00
Comandăm şniţel când mergem la restaurant, cu gândul că măcar nu vom avea ceva neobişnuit pe farfurie. Cui nu-i place, există caşcaval pane, ciuperci pane, dovleac pane. Apogeul alimentului pane e să fie mai mare decât farfuria sau să formeze mormane (dacă se poate, amândouă). Dar de când şi de ce vrem să învelim tot în ou, pesmet, fulgi de porumb?
Cea mai veche reţetă de şniţel vienez o găsim în cartea de bucate a Catharinei Prato, publicată în 1830. E însă un subiect de conflict dacă provine din Viena ori e o adaptare după bucătăria italienească. Bineînţeles că austriecii spun că şniţelul e al lor, dar italienii au documente care atestă că în secolul 12 se consuma carne prăjită, acoperită cu pesmet. În orice caz, reţeta s-a răspândit în sfera de influenţă habsburgică. Ca dovadă: la începutul secolului XX, cărţile de bucate din Ungaria consemnau 30 de reţete de alimente pane.
Erau adevărate bombe calorice primele cărnuri pane. Pe atunci nu se folosea pieptul de pui tăiat şi bătut până devine subţire ca hârtia. Se folosea puiul tăiat primăvara şi se prepara cu totul: pulpe, aripi, piept, carnea fiind prăjită în untură. Carnea pane a devenit un simbol al abundenţei, în semn că bucătarul e capabil să pună pe masă un număr mai mare de ingrediente. Paradoxal, în fostele ţări socialiste au apărut preparate precum parizerul pane, ca rezultat al sărăciei de ingrediente.
Carnea pane nu e concret a unui popor. Indiferent unde vom merge, din China şi până în Statele Unite, vom găsi variante ale acestui preparat.
