Sportivii – ocazionali şi de performanţă – sunt astăzi iubitorii batoanelor energizante. Ideea unui aliment care să fie foarte hrănitor şi tot odată foarte compact nu e însă nouă. În plus, ce se folosea în secolul 16 nu diferă ca macronutrienţi de ceea ce avem astăzi, deşi ingredientele erau altele:
Articol editat de cristina.rusu,
19 iulie 2021, 06:00 / actualizat: 19 iulie 2021, 8:42
Sportivii – ocazionali şi de performanţă – sunt astăzi iubitorii batoanelor energizante. Ideea unui aliment care să fie foarte hrănitor şi tot odată foarte compact nu e însă nouă. În plus, ce se folosea în secolul 16 nu diferă ca macronutrienţi de ceea ce avem astăzi, deşi ingredientele erau altele:
Blănurile erau o afacere serioasă în secolul 16. Pe teritoriul de azi al Statelor Unite şi Canadei competiţia era acerbă, degenerând uneori în violenţă. Companiile scoteau profituri mari (dacă aveau răbdare 3-4 ani), dar partea grea a muncii le revenea vânătorilor care străbăteau mii de km cu o canoe în căutarea castorilor sau a căprioarelor.
Cea mai mare problemă în organizarea acestor expediţii era mâncarea: cum să transporţi alimente atât de multe, necesare pentru săptămâni, când fiecare kg în plus îţi îngreunează deplasarea? În special alimentaţia de provenienţă europeană, bazată pe cereale, era nepractică pentru drum lung: conform documentelor, o echipă de 6 persoane care străbătea 800 km avea nevoie de 150 kg de mâncare pentru a se descurca cu condiţiile vitrege şi efortul fizic.
Pe de altă parte: înainte de colonizarea Americii, indigenii s-au confruntat cu aceeaşi problemă, pe care au reuşit să o rezolve inventând pemmicanul.
Probabil că pemmicanul – un amestec de carne uscată, seu şi fructe roşii – nu era grozav la gust. Masa astfel rezultată se modela în biluţe sau discuri pentru a se putea transporta uşor.
Carnea putea fi orice: vânat sau peşte, alimentul având valori nutriţionale foarte ridicate. Practic 1 kg de pemmican avea cam 8000 de calorii, ceea ce echivalează cu gelurile şi batoanele energizante din ziua de astăzi. Un avantaj era faptul că rezista ani de zile; se putea consuma şi uscat, dar adăugându-se puţină apă caldă rezulta un fel de supă sau tocăniţă.
Printre triburile indigene fiecare îşi avea reţeta proprie de pemmican, deşi nimeni nu a afirmat vreodată că ar mânca cu poftă aşa ceva. Pe de altă parte atunci când oamenii erau în frig şi sălbăticie, când supravieţuirea lor depindea de acele calorii, probabil că gustul îi interesa cel mai puţin.