Prima pagină » Reportaje » Pe ce se bazează o prietenie și cum se construiește această relație într-o echipă? [AUDIO]

Pe ce se bazează o prietenie și cum se construiește această relație într-o echipă? [AUDIO]

Sabina Miclea: Pe la 20 de ani, eram foarte încrâncenată în ce priveşte acest aspect al vieţii mele. Voiam să-mi păstrez prietenii: pe toţi, dacă se putea! Îmi era imposibil să accept că o relaţie se poate răci, poate avea fluctuaţii, se poate chiar termina. La fel mă simţeam şi în privinţa relaţiilor pe care le aveam în echipă, nu reuşeam niciodată să mă echilibrez şi să iau în calcul nivelul de apropiere diferit pe care puteam să-l am cu fetele: unele îmi erau foarte apropiate, altele mai puţin, însă simţeam că vreau să fiu apropiată de fiecare în parte. Acest lucru nu se întâmpla, desigur, iar atunci nu reuşeam să dau nicio şansă acestor relaţii, importante atât pentru dinamica echipei şi felul în care se desfăşura mersul lucrurilor în acest cadru cât şi pentru mine, la nivel personal. Aceste fete erau foarte importante pentru mine, petreceam foarte mult timp alături de ele şi-mi doream ca aceste relaţii să se desfăşoare conform aşteptărilor mele. Dacă se ajungea la o discuţie în contradictoriu luam totul extrem de personal şi mă învinovăţeam. Nu reuşeam să renunţ la acest scenariu din capul meu, după care ar fi trebuit să se desfăşoare aceste relaţii. Am realizat în timp – cu preţul suferinţei şi al autoblamării – că aceste relaţii au nevoie de timp şi spaţiu pentru a înflori şi pentru a se dezvolta. Această camaraderie după care tânjeam, dar de care mă îndepărtam tot mai tare, fiind extrem de rigidă şi de perfecţionistă, se construieşte şi se dezvoltă doar dacă are toate resursele să o facă: toleranţa, înţelegerea, discreţia şi curajul de a fi vulnerabilă şi autentică. Ei bine, acest curaj consider că îmi lipsea; nu dădeam spaţiu acestor relaţii să se dezvolte din cauza faptului că forţam o anumită apropiere şi-mi doream foarte mult ca toate relaţiile să fie la fel. În momentul în care mi-am acceptat propria imperfecţiune şi am devenit mai tolerantă cu mine însămi am reuşit să observ de fapt că în tot acest timp a fost vorba despre mine şi despre percepţia mea a lucrurilor. În timp am putut să-mi dau seama de faptul că în cadrul unei echipe de volei, 14 fete nu au cum să vadă lucrurile în acelaşi mod, nu au aceleaşi nevoi; nu am cum să relaţionez cu fiecare în acelaşi mod.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 27 iulie 2021, 06:00 / actualizat: 27 iulie 2021, 8:06

Acum am persoane în echipă cu care sunt foarte confortabilă în a vorbi lucruri personale; cu altele am nişte discuţii interesante şi facem nişte glume foarte bune. Avem vârste diferite, avem interese diferite în afara sălii, ne raportăm diferit la viaţă; şi faptul că am putut să înţeleg acest lucru mă eliberează şi mă face să mă simt foarte bine atunci când reuşesc să-mi trăiesc fiecare relaţie aşa cum este ea. Indiferent de felul în care suntem construiţi, dacă avem un ţel comun şi ne leagă această afecţiune, ne putem simţi foarte în siguranţă. Acest gând mă eliberează foarte tare şi mă ajută să mă bucur în acest moment de relaţiile din cadrul echipei.

Am ajuns la concluzia că, în momentul în care voi renunţa la sportul de performanţă, îmi va lipsi şi voleiul în sine, care este o parte foarte importantă a vieţii mele şi pe care îl iubesc; dar cel mai mult îmi vor lipsi aceste relaţii: discuţiile, glumele, călătoriile cu autocarul, mesele împreună, momentele în care ne facem planuri sau chiar momentele în care ne criticăm una pe alta. Toate aceste lucruri fac parte din viaţa de sportiv. Consider că sportivii, mai ales cei care fac parte dintr-o echipă, sunt extrem de norocoşi, pentru că emoţiile şi toate sentimentele le putem trăi alături de cineva; cineva care, prin această afecţiune şi prin scopul comun care ne leagă, este tot timpul alături de noi, doar că este nevoie să fim conştienţi de faptul că lumea se schimbă în momentul în care noi ne schimbăm; şi felul în care noi vedem lucrurile de multe ori este unul distorsionat de felul în care ne simţim noi în interior.

Propun – şi îmi propun şi mie – să ne bucurăm cât mai mult de ceea ce trăim şi de relaţia cu fiecare coleg în parte; şi să lăsăm aceste relaţii să ne atingă într-un mod autentic, să ne ofere tot ceea ce au de oferit: bucurii, tristeţi, momente de extaz, momente de furie. Pentru că, dacă există acel sentiment de afecţiune, orice este posibil.