Filmul de weekend: Supernova – dragoste în vremea demenței (interviu cu regizorul Harry Macqueen)

”Supernova” este un film foarte delicat și minunat realizat, care reușește să nu cadă în melodramă, în ciuda faptul că este impregnat de spaime apăsătoare, precum frica de boală, frica de singurătate, frica de uitare.

Articol editat de cristina.rusu, 7 august 2021, 06:00 / actualizat: 7 august 2021, 8:02

Aspectul sexualității celor două personaje rămâne oarecum secundar în ”Supernova”; privind filmul, am apreciat umorul și căldura relației dintre Sam și Tusker și am remarcat intensitatea profund umană a emoțiilor surprinse pe ecran. Calitățile formidabile ale celor doi actori alături de un scenariu bine construit, o regie fără scăpări, o imagine copleșitor de frumoasă și o coloană sonoră bine aleasă fac din ”Supernova” un film încântător. La Festivalul Internațional de Film Transilvania am stat de vorbă cu Harry Macqueen, scenarist și regizor al acestei pelicule.

Harry Macqueen/Anca Bota

Anca Mureșan Bota: Harry Macqueen, sunteți la al doilea film de lungmetraj, dar sunteți și actor. Ce este mai greu, să fii în fața camerei sau în spatele ei?

Harry Macqueen: Cred că ambele ipostaze sunt dificile, fiecare în felul ei. Aș spune că nivelul de stres pe care îl ai ca regizor este mult mai mare decât atunci când joci, pentru că mulți oameni așteaptă tot felul de lucruri de la tine. Dar amândouă îmi plac.

Titlul celui mai recent film al dvs. este Supernova – o stea care moare și explozia ei este deosebit de luminoasă și de puternică. De ce ați ales acest titlu?

Din câteva motive. Așa cum ați spus, supernova este o stea care moare și atunci când moare explodează; când se întâmplă asta este cel mai strălucitor lucru din orice galaxie. Mi s-a părut că la fel este și relația dintre personajele din film, dar îl reprezintă în mod particular pe Tusker, personajul interpretat de Stanley Tucci. Este tipul cel mai strălucitor, cel mai volubil, cel mai amuzant dintr-o încăpere; dar el este și cel care e pe moarte. Mi se pare că i se potrivește foarte bine. Am vrut să fac un film mic, intim despre un cuplu, dar povestea e plasată în același timp într-un peisaj mai vast, atât din punct de vedere emoțional, cât și literal, astfel încât am avut impresia că titlul se potrivește deopotrivă emoțiilor și aspectului de vastitate surprinse în film.

Cred că Supernova este un film despre multe lucruri. Însă în principal este un love story despre o boală care rămâne nenumită. Nu se specifică concret numele acestei boli decât o singură dată, în glumă, când personajele fac o înregistrare pentru o așa-zisă emisiune de la BBC 4, ”Ora de demență”.

Aveți dreptate. Filmul e unul de dragoste, dar o dragoste într-un anumit context, acela al demenței. Și asta pentru că înainte să scriu acest film am lucrat ani de zile în Londra la asociații de caritate care se ocupau cu bolnavii de demență.

Ați avut o experiență personală de acest fel?

Da, a început ca o experiență personală. Am lucrat cu cineva care avea demență și am văzut cât de mult s-a schimbat din cauza bolii. Asta m-a inspirat să vreau să aflu mai multe și așa am început să fac voluntariat pentru asociații care se ocupau de persoanele cu această afecțiune. Deci este un film foarte personal. Cel mai mult m-a impresionat să văd cum dragostea se schimbă din cauza diagnosticului și cum oamenii se schimbă încercând să îi ajute pe cei care au acest diagnostic.

Supernova este și un road movie.

Eu sunt un mare fan al genului. Dar am fost conștient și de faptul că majoritatea filmelor care tratează subiectul demenței au tendința să fie plasate într-un cadru domestic și nu am vrut să fac un astfel de film. Mi s-a părut mai interesant, dramatic vorbind, să fac un film care să implice o călătorie – una efectivă, concretă, și una emoțională. E mult mai tentant așa, din punct de vedere cinematografic, pentru că mediul și personajele se influențează reciproc. Este prezentă în film și o anumită claustrofobie față de spațiul domestic, acțiunea se desfășoară într-o rulotă, dar e importantă și natura din jur, spațiul deschis în care se întâmplă totul.

Unde ați filmat?

Supernova e filmat în întregime pe o rază de 15 mile în jurul unui oraș din nord-vestul Angliei numit Keswick. Este în zona Lake District, una dintre cele mai frumoase din Marea Britanie. E în apropiere de Scoția și e un loc cu adevărat senzațional. 

Filmul dvs. mi-a amintit de ”Iris”, cu Judi Dench și de mai recentul ”The Father”, cu Anthony Hopkins. V-au inspirat oare aceste filme?

Nu în mod direct. Am văzut acum câțiva ani spectacolul de teatru cu ”The Father”, dar filmul nu l-am văzut. E totuși interesant că s-au lansat câteva filme despre demență anul acesta; nu știu de ce, e totuși o coincidență interesantă asta. Cred că filmele pe care le-ați pomenit sunt amândouă extraordinare în felul lor, însă consider că e o diferență între filmul meu și ”The Father”. Eu încerc să arăt cum demența îi afectează pe cei din jurul persoanei care suferă de demență, în vreme ce ”The Father” se concentrează mai mult pe cel care are boala.

Cum a fost să lucrați cu Stanley Tucci și Colin Firth? E adevărat că sunt prieteni buni?

Mi-a plăcut să lucrez cu ei. Sigur că sunt niște actori formidabili, dar sunt și niște oameni speciali. Da, sunt cei mai buni prieteni de 20 de ani. Țin mult unul la celălalt, locuiesc aproape, familiile lor sunt foarte apropiate. Iar acest lucru a folosit enorm. Mi-am dorit să lucrez cu niște actori care se știau bine, dar nici nu am visat că voi face filmul cu actori de calibrul lor.  Faptul că au avut încredere în mine mi se pare minunat. Nu sunt un regizor experimentat, iar faptul că au acceptat și s-au implicat în acest film a fost uimitor pentru mine.

Care dintre ei a acceptat primul?

Stanley. Tot el a propus apoi să îi dea scenariul lui Colin. Firește că am zis da, iar atunci mi-a zis că i-l dăduse deja, că i-a plăcut și că abia așteaptă să ne întâlnim.

Cine a gătit în timpul filmărilor? Stanley Tucci ori Colin Firth?

Stanley Tucci. (râde). Stanley Tucci gătește. Colin Firth nu prea.

Dar în film e invers.

Da, în film e invers și trebuie să vă spun că a fost amuzant. Eu am stat în zona unde am filmat cam 3 luni, din care 6 săptămâni, cât au durat filmările propriu-zise, toată echipa filmului, actori și tehnicieni deopotrivă, am stat împreună. În fiecare seară Stanley i-a făcut de mâncare lui Colin.

Umorul e important în Supernova. Și un fel de nostalgie, cred, reflectată de lucruri vechi care apar în poveste: înregistrarea pe casete audio, hărțile tipărite pe hârtie în loc de ghidarea după GPS.

Umorul e important când faci un film pe un subiect provocator. Ai într-un fel datoria să faci publicul să se destindă. În plus, vrei ca oamenii să se îndrăgostească de relația pe care o aduci pe ecran și atunci trebuie să le arăți frumusețea acelei relații și cât de bine s-au distrat cei doi împreună pentru că e cu atât mai sfâșietor cu cât aceasta se va sfârși. Din fericire, în ciuda subiectului său, filmul reușește să fie pozitiv.

V-ați distrat cât ați făcut acest film?

(râde) Da, a fost amuzant. Însă a fost și incredibil de dificil. Orice film e dificil de făcut, dar în mod deosebit un road movie pentru că nu poți controla natura. Ne-a ținut mereu în priză fiindcă nu știam ce ne aduce ziua următoare, vremea a fost îngrozitoare – vremea e mereu îngrozitoare în UK; însă da, am fost un grup mic de oameni în echipă și ne-am simțit foarte bine.

Cum l-ați convins pe Dick Pope să lucreze la acest film? Imaginea este superbă.

A fost la fel de firesc ca și cu Stanley și cu Colin. Dick a citit scenariul și i-a plăcut. I-a plăcut și a acceptat. E interesant că primul meu job ca actor când am absolvit Drama School din Londra a fost într-un film al lui Richard Linklater, ”Me and Orson Welles”. Dick Pope, care e extraordinar, semnează imaginea acelui film. Așa că primul om la care m-am gândit când a fost vorba de imaginea pentru Supernova a fost el. Nu m-aș fi gândit nici într-un milion de ani că va spune da. Dar a spus da aproape imediat. Și el, la fel ca Stanley și Colin, au niște cariere impresionante în spate și nu aveau nevoie să joace în filmul meu – pe bani nu foarte mulți. Dar s-a întâmplat și mă bucur foarte tare de colaborarea noastră.

Este o linie subțire de demarcație între dramă și melodramă. Meritul dvs. este că, deși tema e tristă, ați reușit să nu depășiți acea graniță. A fost dificil să nu faceți publicul să plângă în hohote?

Mulțumesc. Mă bucur că spuneți asta pentru că o parte importantă a procesului de scriere a scenariul a fost într-adevăr să evit melodrama. Nu era necesară pentru un asemenea subiect. Și, în plus, nici experiența mea cât am stat în preajma oamenilor cu demență nu a fost așa: nu este deloc melodramatic, este în mod constant dramatic. Există o tensiune permanentă, lucruri ce rămân nespuse se întîmplă tot timpul când trăiești cu cineva care suferă de demență. Sunt uneori și momente melodramatice, dar nu acestea predomină.

Muzica joacă un rol important în Supernova și nu cred că e doar pentru că unul dintre personaje e muzician. Apar și piese pop și bucăți clasice pe coloana sonoră. Vă place muzica?   

Îmi place mult muzica. Mă inspiră mult și când scriu. Cred că muzica poate fi esențială într-un film. Nu toate filmele cer coloană sonoră, dar aici era necesară. Când faci un road movie trebuia să fie prezentă, pentru că ce faci atunci când ești într-o călătorie, la drum lung? Asculți muzică și vorbești. Se aude David Bowie în film, Tom Waits, Karen Dalton. Există însă și muzică originală pentru acest film, scrisă special de un compozitor din UK; Keaton Henson, care este la primul lui film. Mi se pare foarte frumos ce a compus, e delicat și intim, dar sfâșietor în același timp.

Cum a primit publicul până acum filmul? Au existat reacții homofobe?

Toată lumea a primit filmul cu multă deschidere. Da, au fost niște probleme în Rusia. Însă nu cu publicul care a văzut filmul, ci din partea guvernului. Cred că unul dintre lucrurile frumoase legate de film este cu câtă căldură a fost primit tocmai datorită naturii sexualității personajelor. Sunt mândru de asta și cred că devine important pentru comunitatea gay din diferite locuri. Un jurnalist din altă țară îmi spunea că vizionarea filmului meu în țara lui ar fi ca și cum am vedea filmul acesta pe Marte, căci astfel de reprezentări și asemenea povești nu există la el în țară.

Se vorbește la un moment dat în Supernova despre faptul că murim atunci când încetăm să ne mai mirăm de lucrurile care există în jurul nostru și că atâta timp cât trăim trebuie să ne punem întrebări. Care este întrebarea pe care nu ați auzit-o încă în legătură cu filmul dvs?

(râde) Aceasta este întrebarea pe care n-am auzit-o încă despre filmul meu. Mulțumesc frumos.

”Supernova” a avut premiera națională la TIFF și din 7 august rulează în cinematograful Victoria din Cluj.

Puteți asculta aici interviul cu Harry Macqueen:

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.