Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: recomandarea bibliotecarului. Monștrii cu bot de catifea

Ce mai citim: recomandarea bibliotecarului. Monștrii cu bot de catifea

În esență cartea este o distopie despre teroarea soft a zilelor noastre, o carte despre puterea ficțiunii și ficțiunea periculoasă, despre maladiile sufletești ale unor indivizi care, în mod bizar, par să fugă de propria gândire devenind niște biete ființe nefirești care trăiesc iluzia fericirii obligatorii – toate acestea alcătuiesc de-corul, eroii – ultimii oameni liberi care luptă pentru a alunga din oraș această idee absurdă a unui rai al dreptății omenești . Întreaga acțiune se petrece exclusiv în acest oraș izolat ai cărui locuitori au ales ca niște copii să fie mesageri ai ,,regelui”- dictator Zavav. În orasul lui Zavav, oamenii folosesc cuvintele golite de poezie, de poveste, de metaforă, de orice legătură cu un dincolo salvator; dictatorul este singurul care deține puterea ficțiunii, ,, ficțiunea era periculoasă”, monstruoasă, de aceea legea îi oprește pe tineri să citească până la 25 de ani, imaginarul colectiv e astfel monopolizat de un singur om – dictatorul – care devine el însuși imagine a lumii.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 5 septembrie 2021, 00:00

Acțiunea propriu-zisă debutează cu intrarea în oraș a pictorului Iahav, ales să picteze catedrala, acesta decide să o picteze în alb, astfel el dă un răspuns absurdului care domnea în acest spațiu-timp. Iahav este străinul, ochiul care vede din afară întreaga iluzie, el vrea să înțeleagă mecanismele prin care răul și absurdul au pus stăpânire pe oameni, el este cel care interoghează acest spațiu și care întră într-un dialog aproape fatal cu răul, dialogul lui cu această lume bizară nu este întru totul fatal, Iahav reușește se salvează prin pictură, el rămâne autentic și viu prin faptul că așterne în imagini nevăzutul.
În această lume ,,nouă si curată” se întâmplă totuși o nedreptate, o violență extremă, cea mai teribilă violență care se poate abate asupra unei femei, victima – Menus – o fată oloagă de o frumusețe și o inteligență cuceritoare propune ca victimele să-i judece pe vinovați. Propunerea ei alături de gestul șocant al tatălui care arată rănile fiicei sale în piața publică sunt centre simbolice în jurul cărora se țese întreaga acțiune, a arăta răul pe care ceilalți îl ignoră este primul pas în demolarea unei dictaturi. Personajul central este Rogal, prieten din copilărie al dictatorului, bețiv care vrea să devină sfânt, pustnic care se îngrașă, profet cerșetor, gropar al orașului care are darul de a-i liniști pe muribunzi, el este depozitarul tuturor poveștilor, depozitarul ficțiunii care a fos alungată, el este imaginea sufletului mereu amânat într-o lume de carne și oase. Întors din pustinicie își asumă dostoievskian vina pe care nu o are și în urma procesului public inițiat de Menus și aprobat de dictatorul Zavav, se lasă crucificat și moare, înainte de a muri este zugrăvit cu var de către pictorul Iahav, există o legătură simbolică evidentă, vopsirea cu alb a catedralei corespunde în plan uman vopsirii lui Rogal în albul reînvierii.
Tema centrală a dreptății absurde devine un fel de laitmotiv care depășeste partea de ficțiune a acestei cărti, alunecând discret prin trimiteri livrești la alte ,, lumi ficționale”: ologul Gus, unul dintre numeroșii așa-ziși monștrii, fascinat de ideea lumii ca teatru ,,nu pricepea de ce un tânăr precum Hamlet, fiu de rege, destul de puternic și de iubit încât să răstoarne orice destin, a căutat să înfăptuiască o dreptate care devenise , de la un punct încolo, inutilă.”

Cartea Simonei Poclid, profund filosofică și poetică este o carte a întrebărilor, autoarea nu-și propune să ofere răspunsuri salvatoare, îl pune pe cititor în fața propriilor demoni, a propriilor sensuri, enunțând încă de la început prin vocea autorului-narator următorul fapt ,,e o iluzie că odată avut răspunsul la orice întrebare, problema este rezolvată. Dimpotrivă. Uneori raspunsul te încurcă și mai tare” : ,, Ce se află dincolo de ficțiune și cum arată viața adevărată?” , ,, Cât de greu poate fi să trăiești câteva luni într-un oraș absurd ? , cititorul binevoitor se poate întreba: cum se face că răul se înmulțeste atunci când se încearcă eliminarea lui completă ?, o întrebare care pune început acestei lumi apartine autorului-narator: ,, De ce crezusem toată viața că ficțiunea este un liman, dacă era o fundătură ?”

Romanul Simonei Poclid este un roman grafic, gândit până la ultimul detaliu, cu ecouri din viziunile întunecate ale literaturii sud-americane, tonul incantatoriu este dominant, există pagini care pot fi în sine adevărate poeme ale sublimului și ale întunericului din om. Ceea ce face însă ca acest roman să fie unul memorabil și vindecător asemeni unui medicament amar este felul în care cititorul este atras în acest experiment moral și rămâne prizonier voluntar, asemeni pictorului Iahav care ajunge să locuiască în casa-muzeu a defunctului dictator, acesta din urmă moare copleșit de durerea de a-și fi ucis sufletul, adică pe singura nepoată- Menus și singurul prieten- Rogal. Pictorul – cititorul acestei lumi,ajunge să locuiască așadar într-o ficțiune – până în punctul în care nu-i mai ,,merge sufletul”.

Pentru singularitatea sa într-o literatură predominant ego-fictivă, pentru faptul că nu ignoră spiritul vremii sale și pentru forța de a exprima narativ și subtil o metodă de căutare a sensurilor vindecătoare, cartea Simonei Poclid poate fi consemnată printre cărțile esențiale ale anului 2020.