Incluziv: Vasile Adamescu, o viaţă cu surdocecitate

Legaţi-vă la ochi, iar în urechi puneţi-vă o pereche de dopuri. Experienţa vă va spune destul de puţin despre cum e viaţa cuiva cu surdocecitate, pentru că în fond obiectele care vă limitează senzorial le puteţi îndepărta oricând; totuşi e cea mai bună aproximare care există.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 14 decembrie 2021, 12:09

Legaţi-vă la ochi, iar în urechi puneţi-vă o pereche de dopuri. Experienţa vă va spune destul de puţin despre cum e viaţa cuiva cu surdocecitate, pentru că în fond obiectele care vă limitează senzorial le puteţi îndepărta oricând; totuşi e cea mai bună aproximare care există.

Viorel Micu a fost, timp de mulţi ani, asistentul personal al lui Vasile Adamescu, cea mai cunoscută persoană cu surdocecitate din România. Recent acesta a susţinut câteva ateliere pentru elevii şi studenţii din Cluj-Napoca, ocazie cu care l-am întrebat despre viaţa celor care trăiesc fără văz şi fără auz.

O persoană cu surdocecitate nu trebuie să fie complet dependentă, spune acesta. Vasile Adamescu a primit cel mai bun lucru la care se poate aştepta o persoană cu dizabilităţi, adică o educaţie pentru a se descurca pe cont propriu:

Viorel Micu: Avea nevoie de ajutor doar dacă trebuia să plecăm undeva. Nu stătea el să-şi gătească masa de prânz, dar dacă lipseam de acasă, îşi lua din frigider şi-şi încălzea mâncarea. Sunt imagini din vremea şcolii care-l arată călcând haine pe la 14-15 ani.

Andrea Nagy: Cum a ajuns la şcoală?

Viorel Micu: Când a rămas fără vedere, lumea credea că nu va pleca de acasă toată viaţa. Bunica lui avea totuşi speranţa că va face ceva; şi l-a rugat pe învăţătorul din sat să încerce să lucreze cu el, dar mai mult de nişte liniuţe pe hârtie nu a reuşit să scoată de la el. Abia la 11 ani a fost adus la şcoala de nevăzători din Cluj. La vârsta aceea el abia de putea merge cum trebuie, nici nu se putea îmbrăca singur. Ştia doar să arate când îi era foame şi când îi era sete.

Andrea Nagy: E greu de imaginat felul în care se poate dezvolta gândirea fără să ai conceptele cu care să o pui în funcţiune.

Viorel Micu: Îşi imagina ce trebuia să facă şi explora în continuu. Când ieşea din casă întindea mâna să vadă dacă plouă şi atingea stâlpii prispei, să simtă vibraţia tunetelor. În cartea lui povesteşte că a simţit la un moment dat un miros foarte plăcut; şi a căutat mult, până când a descoperit că mirosul vine de la salcâmi. Vasile Adamescu a făcut 18 ani de şcoală în loc de 12, pentru a putea parcurge toate noţiunile; dar recuperarea lui a fost una din cele mai mari reuşite ale psihopedagogiei din România.

Vasilea Adamescu și Viorel Micu

Surdocecitatea este o dizabilitate multisenzorială severă, în care lipsa de vedere se combină cu deficienţa de auz în diferite grade de manifestare. Cunoaştem foarte puţine cazuri de surdocecitate totală, iar reuşitele în recuperarea lor sunt şi mai rare. Posibilităţile de integrare şi de angajare sunt reduse, iar pandemia le-a redus şi mai mult; ori persoanele cu surdocecitate resimt intens lipsa de socializare, de interacţiune fizică cu cei din jur.

Vasile Adamescu şi-a pierdut vederea în copilărie, în urma unei infecţii de meningită. Şi-a dezvoltat însă câteva abilităţi deosebite, care nici nu se compară cu cele inventate în poveştile motivaţionale:

Viorel Micu: Toată viaţa lui a studiat. În ultimii 10 ani folosea un afişaj Braille ataşat la calculator, cu care învăţa în permanenţă. Orice persoană care se întâlnea cu el putea să comunice scriindu-i în palmă (eu iarna îi scriam pe stradă în palmă prin mănuşă, deci ne dăm seama la ce grad de sensibilitate a ajuns simţul lui tactil). În plus, putea folosi şi limbajul semnelor pentru a comunica cu surzii.

Andrea Nagy: Când ai început să lucrezi cu el?

Viorel Micu: Încă din liceu. Practic, Vasile Adamescu m-a motivat să studiez psihopedagogia specială.

Andrea Nagy: Asta a însemnat că trebuia să fii lângă el 24 de ore din 24. Ori tu între timp te-ai căsătorit, ţi-ai întemeiat o familie. Cum se îmbinau cele 2 aspecte ale vieţii tale?

Viorel Micu: El îşi dorea cu ardoare să fie independent, nu avea nevoie să fiu mereu lângă el. Îmi amintesc de exemplu că atunci când fierbea ouă, era în permanenţă cu degetul pe ceasul Braille, să observe cât timp a trecut. În momentul în care eu mi-am întemeiat o familie, nimic nu s-a schimbat, soţia mea l-a îndrăgit foarte tare. Am învăţat de la el să mă bucur de orice lucru mărunt. Era foarte fericit când simţea soarele pe faţă, observa imediat când a înflorit o floare, avea o ruletă gradată cu care măsura plantele care au mai crescut. S-a implicat foarte mult în ajutorarea persoanelor cu surdocecitate la nivel naţional, era foarte fericit când a atins un anumit nivel de implicare în societate.

S-au împlinit acum câteva zile 3 ani de la moartea lui Vasile Adamescu. Autobiografia lui, Înfruntând viaţa, este a treia carte din lume scrisă de o persoană cu surdocecitate, primele două fiind scrise de Helen Keller şi Olga Skorohodova.

Andrea Nagy

Foto: Facebook Vasile Adamescu „înfruntând viața” și Viorel Micu

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.