Prima pagină » Reportaje » Rodica Baconsky: A face o literatură să retrăiască este misiunea traducătorului

Rodica Baconsky: A face o literatură să retrăiască este misiunea traducătorului

După încheierea carierei didactice s-a dedicat traducerilor. Din franceza în română, dar și din română în franceză. Pe lângă multe titluri traduse în românește din literatura franceză contemporană, a tradus în limba franceză poezii de Lucian Blaga, Dinu Flămând și Aurel Rău.
Este Cavaler al Ordinului les Palmes Académiques, titlu care i-a fost decernat în anul 1996.
Despre traduceri spune că sunt o pasiune și un mod de viață. Rodica Baconsky a vorbit despre aceasta fascinantă meserie într-un interviu acordat Doinei Borgovan.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 13 mai 2022, 13:20

Doina Borgovan: Aş dori să începem discuţia cu nişte amintiri din copilărie: cum v-aţi apropiat de limba franceză?

Rodica Baconsky: De limba franceză m-am apropiat când aveam, cred, 10 ani, la insistenţele unei mătuşi care terminase literele la specializarea franceză-italiană şi care ţinea morţiş să-i urmez în carieră. De altminteri ea a fost cea care mi-a furnizat primele lecturi foarte serioase, lucra la Biblioteca Centrală Universitară şi deci avea acces la cărţi. Mi-a dat un volum în limba franceză, din care nu am înţeles nimic! În vremea respectivă era moda limbii ruse; şi, bineînţeles, recitam versuri în rusă fără să înţeleg mare lucru, dar cu mare pathos. Am început lecţiile de franceză şi am avut foarte mare noroc, primul meu profesor fiind dl. Niculiţă, pe care generaţia mea l-a venerat pentru enorma lui cultură şi pentru nuanţele limbii franceze pe care le folosea. Cred că norocul m-a urmărit în continuare, pentru că atunci când am dat examen la franceză şi română, am avut şansa să-l întâlnesc pe profesorul Jacquier; a fost a doua mare revelaţie în materie de limbă şi literatură franceză, cu atât mai mult cu cât profesorul era de o generozitate incredibilă cu studenţii, cărora le aducea cărţi. Îmi aduc aminte de profesorul Jacquier, care era rotunjor, cu o figură foarte blândă, venind din Grigorescu cu o geantă mare de piele, în care căra literatură contemporană pentru studenţii lui. A fost o epocă în care s-a tradus foarte mult, în materie de literatură clasică puteam citi aproape tot ce ne doream; în schimb literatura contemporană era puţină, de-abia mai târziu a început să fie tradusă. Profesorul Jacquier avea un mic defect: îi plăceau digresiunile; şi am învăţat atât de multe lucruri la cursurile care îşi aveau firul lor, dar uneori se abăteau pe-alături, ca nişte firişoare de apă, ca să exploreze şi alte terenuri. Această manieră de a introduce în cursul principal lucruri aparent neimportante ne-a născut dorinţa de-a citi, de-a cunoaşte mult mai multe. Aşa cum am învăţat, tot de la profesorul Jacquier, că un dicţionar nu se consultă la cuvântul respectiv, ci se consultă cu un cuvânt mai sus şi unul mai jos, ca să ştii întotdeauna că mai există ceva ce nu cunoşti, că e bine să acumulezi cât mai mult dintr-o lectură.

Doina Borgovan: Cine era acest profesor Jacquier?

Rodica Baconsky: Profesorul Henri Jacquier venise din Franţa la sfârşitul anilor ’20. Fusese profesor la Bariţiu şi apoi asistent universitar. S-a refugiat împreună cu universitatea la Sibiu şi a fost o gazdă minunată pentru Cercul Literar de la Sibiu. În anii ’50 mulţi prieteni de-ai săi au fost închişi, fusese şi el dat afară din universitate şi nu ştiu cum şi-a dus viaţa timp de câţiva ani. A fost reintegrat ca şef de catedră în 1956 şi a condus catedra de franceză până la pensionare. Se căsătorise cu o româncă, ceea ce poate a fost un element determinant pentru el, să rămână în ţară cu toate ostracismele din partea guvernului francez, care dorise să-l repatrieze în momentul în care România a devenit republică populară. A fost un excelent cunoscător al limbii române, a făcut nişte analize de mare fineţe şi era foarte atent la nuanţe.

Doina Borgovan: Ce a urmat după ce aţi absolvit facultatea?

Rodica Baconsky: Mi-am început cariera didactică în calitate de asistent pe lângă profesorul Jacquier, la cursul de literatură contemporană. La început am avut mai degrabă o pasiune pentru scris, pentru critica literară: am început cu mici articole şi comentarii, dar mi-am dat seama că probabil nu am anvergura necesară pentru critica literară; şi, cum lucram pe traduceri cu studenţii, mi-am dat seama că aici mi-aş putea găsi o împlinire. Primele traduceri le-am făcut pentru revista Steaua, era un text din Vinea şi unul din Istrati. După care am tradus împreună cu soţul meu nişte cărţi deosebit de interesante pentru editura Meridian, care era la vremea aceea extrem de strictă cu traducerile. Acolo am învăţat ce înseamnă să lucrezi un text; iar când ai declarat că este absolut perfect, redactorul te contrazice; după care trebuie să negociezi punct cu punct fiecare expresie, fiecare întorsătură de frază, de care nu ţi-ai dat seama că ai făcut-o mai apropiată de limba franceză decât de limba română. Aş vrea să-l amintesc neapărat pe Modest Moraru, un director de editură extrem de strict (era la rândul lui un traducător foarte bun). Am tradus pentru ei Civilizaţia Indusului, dar şi Infernul curiozităţii de Maurice Rheims (pe care l-am şi cunoscut mai târziu la Paris): o carte care ne-a pus probleme deosebit de mari, pentru că autorul fiind un francez get-beget, era foarte tentat să citeze… dar să citeze după ureche. Ori Modest Moraru nu accepta citatul după ureche; şi era regulă ca, acolo unde textul este tradus în limba română, trebuia căutată ediţia de referinţă, dacă exista aşa ceva. Nu a fost lucru uşor să găseşti citatele pentru diversele traduceri; iar pentru traducătorul din mine a fost o lecţie excelentă, că şi cel mai bun scriitor trebuie verificat. A fost şi o pauză destul de lungă în traducere. La Universitatea Babeş-Bolyai am deschis secţia de limbi moderne aplicate, care pregăteşte traducători şi interpreţi de conferinţă. Am revenit vrând-nevrând la traducere pe calea traducerilor specializate, în care rigoarea este şi mai mare.

Doina Borgovan: Aş dori să discutăm şi despre activitatea dumneavoastră ca traducător în limba franceză; pentru că sunteţi printre puţinii care se încumetă să facă asta şi mi-a plăcut să văd că aţi tradus poveşti.

Rodica Baconsky: Am retradus de curând Tinereţe fără bătrâneţe, pentru un volum care va apărea la Şcoala ardeleană, cu un studiu al domnului profesor Mircea Mutu. Este o provocare povestea, cu atât mai mult cu cât e vorba de un limbaj uşor arhaizant, de o specificitate a basmului românesc: chiar dacă basmul este un bun universal, fiecare ţară îşi are specificul în materie. Trebuie văzut, dincolo de suprafaţa cuvintelor, exact sensul intuit: înspre ce conduce firul roşu al basmului, dar şi ce se poate reţine în limba străină, pentru a nu crea probleme de înţelegere. Mi-a pus probleme destul de mari, de vreme ce la distanţă de câţiva ani am considerat că e nevoie să o retraduc, dar mi-a făcut plăcere traducerea.

Doina Borgovan: Pe acest teritoriu când aţi început să mergeţi?

Rodica Baconsky: Traducerile în limba franceză nu sunt o noutate pentru mine, dar nu am avut continuitate. Mi-a plăcut să traduc poezie şi am început cu Blaga. Recitind anumite poeme şi fiind pusă în situaţia de a traduce un text de conferinţă în limba franceză despre Blaga, am considerat că poate e mai bine ca versurile să nu fie traduse într-un limbaj plat, alb, ci să încerc să redau ceva din muzicalitatea versurilor lui Blaga. Şi atunci conferinţa pe care am tradus-o am acompaniat-o cu câteva versuri traduse, ceea ce mi-a deschis apetitul. Am tradus aşa-numitele poeme portugheze, care au o tonalitate aparte în opera lui Blaga. Am tradus şi din Aurel Rău, iar acum am o traducere mai mare de Dinu Flamand, Umbre şi faleze, la care a contribuit şi autorul, bun cunoscător al limbii franceze.

Doina Borgovan: Traducătorul trebuie să fie o persoană lipsită de orgoliu?

Rodica Baconsky: Da și nu! Da, în măsura în care traducerea este o scriere constrânsă: tu scrii, dar eşti constrâns de textul pe care îl ai în faţă să-l rescrii. De fapt, cea mai bună definiţie a traducerii este aceea de redare a sensului: trebuie să găseşti în limba ta – sau în limba în care traduci – o muzicalitate adecvată acestei limbi, care să încânte cititorul, să-i dea impresia că citeşte o carte în limba lui, dar care îl plimbă într-o lume străină. Aceasta este marea artă a traducătorului; pe care nu o atinge întotdeauna, bineînţeles; dar cel puţin un traducător care îşi doreşte ca meseria lui să fie apreciată, ca efortul lui să fie demn de textul pe care îl traduce, este absolut obligat să caute cât poate de mult această îmbinare între un sens identic cu sensul cărţii, o muzicalitate adecvată limbii în care traduce şi ceea ce aş numi „aerul timpului”. Un text scris în secolul al XVII-lea trebuie să îşi aibă reperele vechi, dar în acelaşi timp trebuie să fie suficient de „comestibil” pentru cititorul actual, sensurile sale trebuie să fie consonante cu cele ale cititorului actual.

Doina Borgovan: Acest lucru presupune necesitatea retraducerii textelor.

Rodica Baconsky: Da, la intervale de timp; pentru că lumea se schimbă, limbile se schimbă. E important să cunoşti foarte bine limba în care a fost scris textul, limba în care trebuie să transpui textul şi această modernitate pe care trebuie să o imprimi textului. Marea literatură poate să trăiască în orice traducere bună, căpătând haine noi. De aceea se încearcă şi repunerea marii literaturi într-o altă formă: uitaţi-vă la benzile desenate de exemplu, care reiau tragedia Fedrei lui Racine, ajungând la alţi cititori. A face o literatură să retrăiască este, cred, în primul rând misiunea traducătorului. Pe de altă parte, un traducător cât trăieşte învaţă, niciodată nu poate spune că a ajuns la perfecţiune. Nici marii scriitori, care au fost excelenţi traducători, nu şi-au permis să se considere desăvârşiţi, chiar atunci când au reuşit nişte texte formidabile. Petre Solomon de pildă este un foarte bun traducător; dar atunci când îl traduce pe Rimbaud (şi a tradus integrala lui poetică, ceea ce este o muncă extraordinară, Rimbaud nefiind un scriitor foarte transparent), nu şi-a putut înfrânge pasiunea pentru o românizare uşor forţată. Anotimpul în infern a devenit O şedere în iad: e foarte frumoasă imaginea ca atare, dar o văd mai greu potrivindu-i-se lui Rimbaud, care şi-a dorit modernitatea; ori reîntoarcerea la un vocabular pe care astăzi îl considerăm uşor depăşit mi se pare o intruziune puţin forţată. Un foarte bun traducător este Aurel Rău, care şi-a abandonat personalitatea atunci când a tradus Saint-John Perse, pe care l-a tradus magistral. Îl revede acum pentru o viitoare reapariţie şi găseşte întotdeauna ceva mai fin, mai aproape de textul iniţial.

Doina Borgovan: Haideţi să vorbim despre metoda pe care dumneavoastră o folosiţi atunci când lucraţi: ce vă determină să acceptaţi o traducere?

Rodica Baconsky: Nu accept, ci îmi aleg o traducere. Am acceptat un singur text la sugestia editorului, dar unul deosebit de interesant (altminteri cred că aş fi spus nu după ce l-am citit). Uneori este o intuiţie, alteori este o carte care mi-a stârnit interesul. Am luat şi cărţi pe care nu le-am citit, dar auzindu-l pe autor mi-am spus că această carte trebuie tradusă. Urmează apoi lectura cărţii: uneori citesc cartea de 2-3 ori, fără să fac nimic altceva; alteori pornesc în traducere încercând să descopăr cartea pe măsură ce o citesc.

Doina Borgovan: De parcă v-aţi face o cărare într-o pădure.

Rodica Baconsky: Exact, o cărare care descoperă în permanenţă ceva. Spre ce mă va conduce cărarea, încă nu ştiu la început. Împreună cu Alina Pele avem o metodă specială de lucru: împărţim cartea în felii, care sunt însă amestecate, ca la jocul de cărţi; după care schimbăm feliile între noi, ceea ce presupune o relectură completă, în paralel cu textul sursă. Negocierile acestea sunt multiple, iar schimburile de texte ajung şi la 5-6; deci cartea e măcinată de două minţi, până la forma la care ajunge la editură pentru punere în pagină, în aşa fel încât să nu se mai observe niciun fel de disparitate între un fel de a traduce şi celălalt. Traducem acum Ciumă şi holeră de Patrick Deville; titlul e o expresie din franceză, peste et cholera, care înseamnă că nu se ştie care dintre cele două e cea mai rea, dar este vorba de fapt despre descoperitorul bacilului ciumei. Este un text puzzle: nu numai din punct de vedere cronologic, pentru că metoda schimbării timpurilor şi a momentelor poveştii este deja foarte cunoscută; dar este un puzzle care presupune şi elemente de literatură, deci citate mărturisite sau ascunse, luate din diverşi autori. Ori citatele trebuie verificate, trebuie recunoscută sursa; asta presupune foarte multă muncă. Dar citatele ascunse presupun de două ori mai multă muncă, pentru că trebuie mai întâi intuite, trebuie să-ţi dai seama că autorul te trimite cu gândul la altceva. E o carte pasionantă, care pune în paralel vieţi, întâmplări, coincidenţe sau noncoincidenţe, între oameni celebri care au trăit în aproape aceeaşi perioadă, care au avut vieţi asemănătoare sau foarte diferite. Este un fel de a reface un tablou al lumii într-o anumită perioadă. Cartea răsplăteşte şi traducătorul, dar cred că va răsplăti şi cititorul pentru efortul pe care-l face.

Doina Borgovan: Mă gândeam la faptul că această metodă de traducere presupune şi foarte multă generozitate, dar şi o foarte mare încredere în partenerul de traducere.

Rodica Baconsky: Cred că încrederea aceasta vine şi dintr-o cunoaştere a partenerului, dintr-o încredere foarte mare în ceea ce poate face partenerul. Alina mi-a fost studentă, ne cunoaştem de foarte multă vreme; iar când ne-am propus să lucrăm împreună, aveam convingerea că va fi un partener care mă va întregi.

Doina Borgovan: Dar aţi început să traduceţi la 4 mâini cu soţul dumneavoastră. Cu el cum aţi lucrat?

Rodica Baconsky: Lucram puţin diferit: făceam prima mână, iar soţul meu venea după aceea şi-mi semnala toate inadvertenţele de limbă română pe care le făceam. A fost o şcoală, pentru că mi-am dat seama cât de puternic te poate influenţa topica unei limbi, care te face de multe ori să pierzi topica propriei tale limbi. Nu uitaţi că la vremea respectivă predam un curs de literatură franceză, deci căutam să am o exprimare cât se poate de aproape de limba franceză. Vrând-nevrând, tentaţia imitaţiei exista.

Doina Borgovan: Vreau să vorbim şi despre acest departament pe care dumneavoastră l-aţi înfiinţat, departamentul de limbi moderne aplicate. Acesta a luat fiinţă în 1991; dar cum şi de ce?

Rodica Baconsky: A fost atunci o mare necesitate, pentru că aflam despre nişte lucruri foarte noi, care se făceau în Occident. Noi cu studiile filologice ca atare stăteam foarte bine: nu se putea plânge nimeni, pentru că am avut marea şansă de a avea profesori buni, care ne-au ţinut la curent cu tot ce era nou în materie de critică literară şi de lingvistică contemporană. Dar latura practică a meseriei nu exista sub nicio formă, iar traducerea literară se făcea fără niciun fel de pregătire prealabilă. Tudor Ionescu iniţiase aşa, un fel de text de traducere în facultate, dar era foarte marginal. Şi aflând despre tot ceea ce se putea face în materie de litere pentru a pregăti pentru partea practică a utilizării limbilor dincolo de profesorat, în urma unei vizite în Franţa, am hotărât să încercăm să improvizăm o secţie asemănătoare limbilor străine aplicate, cum se numea în Franţa (am găsit că termenul de limbi moderne se potriveşte mai bine universităţii româneşti). Am beneficiat de un program Tempus (erau primele programe care veneau în ţară) pe partea de formare, dar şi de echipamente. Din primul an am început cu examen de admitere, cu studenţii pregătiţi în acelaşi timp cu profesorii, pentru care au existat burse în universităţi străine. După 4 ani aveam primii traducători cu diplomă. A fost, trebuie să recunosc, un tur de forţă major, pentru că nu ne-a fost deloc uşor în primii ani.

Doina Borgovan: Care erau dificultăţile?

Rodica Baconsky: Dificultăţile interne au venit de la o anumită lentoare a universităţii de a admite noi filiere de studiu (am avut mare noroc cu Marian Papahagi, prorector în acel moment). Apoi am trecut şi printr-un audit extern, care s-a sfârşit foarte bine; şi cred că atunci am primit foarte multă încredere în ceea ce facem. În momentul în care România a semnat scrisoarea de adeziune la Uniunea Europeană, noi aveam primii traducători pregătiţi, care au lucrat de la bun început la traducerea actului comunitar. Pe parcurs s-a făcut şi masteratul european de traducere şi terminologie, care a dat efectiv jumătate din echipa de la Luxemburg şi de la Bruxelles în materie de traducători. Apoi a fost masteratul de interpretare de conferinţă, care a dat interpreţi pentru Comisia Europeană şi pentru Parlamentul European. Efortul anilor ’90 s-a materializat în nişte lucruri foarte palpabile şi la nivelul ţării, pentru că după înfiinţarea LMA-ului clujean au urmat cereri de la diverşi colegi din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Arad şi Oradea, care au dorit să-şi deschidă secţii similare. Sunt foarte mulţumită în definitiv, deşi în ceea ce mă priveşte a fost un efort de ani mulţi.

Doina Borgovan: Ce este traducerea pentru dumneavoastră?

Rodica Baconsky: În primul rând este o pasiune. Nu-mi imaginez o zi în care să nu lucrez la ceva care ţine de traducere. Până şi în vacanţă mi-am luat ceva micuţ de tradus, să nu mă plictisesc. Este şi o modalitate de a-mi ţine mintea trează, de a nu mă lăsa să îmbătrânesc, de a nu mă lăsa să revin asupra unor lucruri şi să mă repet la infinit. Având de lucru în permanenţă, cu riscul de a mă plânge de oboseală, e preferabil decât să mă las pradă visurilor negre.

Doina Borgovan: Cum au trecut cei doi ani de pandemie?

Rodica Baconsky: Cu traduceri în braţe! Au fost destul de rodnici. Îmi pare foarte rău că unul dintre produsele perioadei nu a apărut încă: este o carte absolut mirifică, pentru tineri între 13-18 ani, Elocinţa Sardinei. Dar inevitabil am tradus şi o carte despre pandemie, pe care am intuit-o ca fiind interesantă auzindu-l pe autor la o emisiune de televiziune. Cartea aceasta ne-a pus multe probleme Alinei şi mie: nu pentru terminologia medicală, ci pentru partea de viaţă politică franceză actuală. Se numeşte Nu le voi înşela niciodată încrederea, e scrisă de profesorul Philippe Juvin, care este medicul şef al serviciului de urgenţă de la un foarte mare spital parizian, Georges Pompidou. El este şi primar în localitatea în care locuieşte, iar marea lui preocupare în carte sunt măştile pentru localitatea respectivă. Între spital şi primărie viaţa lui e de cel puţin 25 de ore pe zi.

Doina Borgovan: Ce planuri aveţi pentru acest an, după ce terminaţi cu Ciuma şi holera?

Rodica Baconsky: Urmează Adieu, Margot al Dianei Adamek. Şi o carte la care am început să lucrăm, un volum de eseuri al lui Michel Tournier, care pune nişte probleme mai curând de filosofia existenţei zilnice.