Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

E o carte dură, o carte despre moarte și suferință, de fapt despre cum suferința se perpetuează de la o generație la alta, fie că e vorba despre istoria mare, fie că e vorba despre cea personală, cele două sunt oricum inseparabile, se intercondiționează, spune autoarea.
Dorința ei este, ca intensitatea acestor evenimente, fie că e vorba de război și foametea din anii ’40, de anii stalinismului sau ai comunismului ceaușist, să ajungă la cititor și să-l facă să perceapă adevărata dimensiune a dramei acelor ani. Cartea ne vorbește despre consecințele oricărui sistem represiv, despre atrocitatea unor evenimente, despre oroarea altora, mai puțin vizibile, care se petreceau în microuniversul familial, cu nimic mai puțin grave decât celelalte, despre cum existența fiecăruia e condiționată de ceea ce au trăit părinții, bunicii, despre importanța dar și neputința de a-ți cunoaște cu adevărat trecutul și despre pericolul de a te lansa în judecăți radicale.
Cartea poate fi văzută și ca un puzzle, fiind alcătuită din trei mari planuri narative, fiecare cu o altă voce şi povestită dintr-un alt unghi: în primul rând, tragedia unui om dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familei lui, traumatizată de incertitudine și absență, în al doilea rând, suferința copiilor lipsiți de dragostea parentală, transmisă de la o generație la alta, competiția dintre frați pentru afecțiunea mamei, în al treilea rând, povestea lui Mihalachi, un tânăr care a trăit în satul lor, scrisă la persoana a treia, cu un rol oarecum marginal, care completează însă, armonios povestea, dându-i o aură de realism magic.
Dincolo de asta, ideea principală a romanului o găsim în relaţiile ce se nasc, trăiesc şi pier de-a lungul generaţiilor – cea dintre mamă şi fiică, cu consecinţe ce se desting mai târziu în relațiile dintre fiica ajunsă mamă şi copiii ei.
O altă temă importantă este ideea tăcerii ca revoltă, „răceala de mormânt etrusc, nedeschis de mii de ani”. Tuturor acestora li se adaugă înţelesurile cele neînţelese ale fiului cel mic al Iolandei, copil nedorit, respins în favoarea fratelui şi mai apoi doar tolerat în viaţa ei.
Așadar, ceea ce o preocupă pe autoare nu este comunismul ca perioadă istorică, ideologia şi tenebrele lui – deşi, inevitabil, vieţile personajelor se interesectează cu politica şi evenimentele vremii și a ţării – , ci interioritatea celor ce trăiesc sub aceste timpuri, psihologia lor, sufletul plin de drame intense.
Un roman cuceritor și intens, care face ca cititorul să trăiască, nu doar să lectureze paginile cărţii, să-şi pună întrebări, una dintre ele fiind: există oare vieţi care se repetă peste generaţii?
Deşi e o proză densă, cu o temă serioasă, gravă, atmosfera nu cade, totuși în autocompătimire ori într-o stare traumatizantă.
Vântul, duhul, suflarea are un stil fluid, precum e cursul unei ape liniştite. Fraza curge fără opriri bruşte care să oprească textul, piesele, ce păreau a nu se potrivi la început, se îmbină într-un întreg: o creaţie elegantă, plină de viaţă, cu mai puţină acţiune, dar cu descrieri ample şi mult spirit.
E o căutare a timpurilor pierdute şi în final, o regăsire a lor prin scris, care ne apare ca un portal dinspre trecut.
Cartea o puteți găsi în colecția Bibliotecii Județene Octavian Goga Cluj.