Incluziv: Locul în care nu ai voie să greşeşti [AUDIO/FOTO]
Razvan Nedu si Alex Benchea pe Matterhorn/Foto> Facebook Răzvan Nedu
Răzvan Nedu şi Alex Benchea, alpinişti cu deficienţe de vedere asociaţi clubului sportiv Climb Again, s-au întors din Alpi la începutul acestei luni cu două vârfuri cucerite: Grossglockner din Austria, înalt de 3798 m şi Matterhorn din Elveţia, cu o înălţime de 4478 m. Întors din expediţie, Răzvan Nedu ne-a povestit despre poteci şerpuite şi căţărări intense; şi despre cum pe Matterhorn, un singur lucru nu ai voie să faci, fie că eşti cu sau fără dizabilităţi: să greşeşti.
Foto: Razvan Nedu si Alex Benchea pe Matterhorn/Foto> Facebook Răzvan Nedu
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
20 septembrie 2022, 13:31
Răzvan Nedu şi Alex Benchea, alpinişti cu deficienţe de vedere asociaţi clubului sportiv Climb Again, s-au întors din Alpi la începutul acestei luni cu două vârfuri cucerite: Grossglockner din Austria, înalt de 3798 m şi Matterhorn din Elveţia, cu o înălţime de 4478 m. Întors din expediţie, Răzvan Nedu ne-a povestit despre poteci şerpuite şi căţărări intense; şi despre cum pe Matterhorn, un singur lucru nu ai voie să faci, fie că eşti cu sau fără dizabilităţi: să greşeşti.
Răzvan Nedu: Matterhorn a fost cel mai tehnic şi cel mai dificil munte pe care am urcat până acum, chiar dacă timpul nu a fost foarte lung (au fost doar 3 zile). Cu maşina nu ai voie să intri nici măcar în satul de aproape; aşa că mergi întâi cu trenul, apoi cu telecabina până pe la 2000 m, când – mi s-a spus – vezi muntele în zare. În prima zi ajungi la o cabană aflată la altitudinea de 3000 m, iar în următoarea zi mergi spre vârf. A doua zi, micul dejun e pe la 04.30, urmând ca la 05.00 să plecaţi în traseu. Există o regulă nescrisă cu ordinea plecării: pleacă întâi ghizii locali, apoi ghizii veniţi din alte ţări, iar în final grupurile fără ghid atestat. Se creează cumva un dop, pentru că intrarea în traseu – la vreo 5-10 minute de cabană – se face abrupt, cu vreo 20 m de căţărat. Traseul tot şerpuieşte: ba te caţeri, ba mergi pe poteci înguste.
Această prezentare necesită JavaScript.
Andrea Nagy: Asta face ca acest munte să fie considerat atât de dificil, schimbările repetate?
Răzvan Nedu: Schimbările repetate, apoi faptul că te caţeri constant şi la altitudine, deci corpul tău primeşte mai puţin oxigen decât e obişnuit; faptul că bate vântul şi e zăpadă, iar la fiecare pas poţi să aluneci şi se termină, dar nu prea fericit. Există locuri în care niciunul din grup nu este ancorat de ceva, iar dacă unul păşeşte strâmb, îi va trage pe ceilalţi după el. Chit că vezi sau nu, tu nu-ţi permiţi să te împiedici acolo, nu ai voie să greşeşti. Noi am mers în formula: Teofil Vlad în faţă, eu şi apoi Romică Popa; el mă dirija din spate, dar eu nu mă ţineam nici de unul, nici de celălalt. Şi nici nu aveam beţe de trekking cu care să cercetez terenul, cum eram obişnuit din alte ture, pentru că tot căţărându-te şi tot mergând, băţul te incomodează. Pe ultima porţiune înainte de vârf ai 100 m pieptiş de căţărat, apoi mergi pe creasta expusă. Dificultatea e dată şi de faptul că traseul nu e foarte marcat: sunt mai multe locuri în care vezi că oamenii au făcut rapel la coborâre, iar semnele te induc în eroare şi te rătăceşti. Şi rătăcirea înseamnă că pierzi timp, înseamnă să creşti riscul de a rămâne blocat pe undeva. În prima zi în care am ajuns, 2-3 oameni au fost recuperaţi de pe munte cu elicopterul.
Andrea Nagy: Nu te-ai gândit că poate şi pentru tine va veni acest moment?
Răzvan Nedu: Atunci când simţi că nu mai poţi, că e greu, că eşti obosit, când te loveşte răul de altitudine cum am păţit eu, te întrebi de ce te chinui atât. Te întrebi de ce faci asta, pe de altă parte îţi spui că poţi să duci expediţia la capăt. Iar elicopterul e acolo tot timpul, oricând puteam să-i fac semn, m-ar fi luat şi m-ar fi dus jos.
Andrea Nagy: Până la urmă la ce acord ai ajuns cu tine însuţi, de ce faci asta?
Răzvan Nedu: În primul rând îmi place foarte mult. În al doilea rând, eu ziua mai întrezăresc câte ceva, dar la lumină scăzută nu văd deloc. Pe muntele acesta au fost ore întregi în care nu vedeam nimic. Apoi era greu fiecare pas, pentru că una este să te caţeri cu espadrile, dar alta e în mănuşi şi bocanci. Cumva orbisem din nou: picioarele nu simţeau, mâinile nu simţeau. Şi mă gândeam la copiii pe care-i vizitez prin şcolile speciale, la cât de greu le e lor să pună mâna pe bastonul alb şi să meargă cu el pe stradă. Mă gândeam că aşa simt şi ei, cum eram eu pe munte: le e frică, îi sperie orice şi li se pare că nu găsesc nimic. Şi zic eu că m-am întors mai conştient de ce pot face, de care sunt motivaţiile mele şi de ce-mi doresc să fac. Pentru că acolo mi-am dat seama că cel mai frumos lucru pe care îl fac eu este să împărtăşesc cu oamenii şi să-i conving să iasă din sfera de confort; să-i conving să-şi propună obiective şi să se ţină de ele. Să nu se uite la miile de paşi care sunt până la obiectivul acela, să se uite doar la următorul pas şi să fie siguri că-l fac pe acela.
