Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Nimeni acasă. Un poem în proză și imagini despre satele părăsite

Ce mai citim: Nimeni acasă. Un poem în proză și imagini despre satele părăsite

De fapt, cartea este mai mult decât un album cu imagini, pentru că aproape fiecare fotografie este însoțită de scurte texte de proză semnate de 6 autori contemporani: Radu Cosașu, Filip și Matei Florian, Attila Bartis, György Dragomán și Katja Petrowskaja.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 2 octombrie 2022, 00:00 / actualizat: 2 octombrie 2022, 9:29

Născut în 1984 la București, Mircea Struțeanu este fotograf și pasionat de natură, cățărare și drumeții montane. Spune că ideea albumului i-a venit într-o după-amiază de iarnă, în Piatra Craiului, acolo unde i-a ieșit în drum o casă cu etaj și brâu de piatră, în care nu mai locuia nimeni, dar care păstrase într-un mod straniu și emoționant spiritul celor care o locuiseră.
6 ani a umblat prin județele României să se documenteze și să fotografieze. A ajuns în Mureș, Alba, Hunedoara, dar și în Constanța, Tulcea, Argeș și Botoșani.
Spune că periplul său n-a avut scop antropologic, etnografic sau demografic, a dorit doar să spună poveștile acestor case părăsite.

Textele care însoțesc imaginile sunt traduse și în limba engleză, astfel că albumul ”Nimeni acasă” este accesibil și publicului din alte țări.
L-am întrebat pe Mircea Struțeanu cum a început lucrul la ”Nimeni acasă”:

Dintr-o pasiune pentru natură, pentru satul românesc, pentru tradiții, pentru frumos, care este foarte relativ, pentru fotografie și pentru plimbare foarte mult și pentru explorare, sunt foarte multe lucruri adunate la un loc.

– Ai umblat 6 ani într-o lume în care totul se face în viteză. Mi se pare că este o perioadă foarte lungă pe care ți-ai petrecut-o cu acest proiect.

De fapt, probabil că am umblat mai mult decât 6 ani doar că aș putea să spun că 6 ani au fost mai dedicați. Da, cred că primele fotografii le-am făcut înainte. Bineînțeles că am și trăit pe lângă, mi-am dus și celelalte activități, dar asta a fost firul care a legat, eu știu… cel puțin pe partea foto.

– Spui că ți s-a declanșat dorința asta de a face un album cu sate părăsite atunci când ai intrat într-o casă, într-o casă care avea pe perete o anumită vopsea.

Sunt multe case, într-adevăr, tencuite, ornate cu tot felul de lucruri interesante. Se folosesc niște role cu cauciuc, un cauciuc care are ieșit în relief – mulți oameni știu asta, cel puțin care au văzut pe la țară – o rolă de genul ăla care imprimă într-un mod foarte simplu și eficient și frumos pereții cu tot felul de lucruri. Am găsit palmierii, bărci, corăbii, tot felul de flori, de, bineînțeles, de nu știu, bombonele, orice aproape. Au fost mai multe momente care m-au adus aici. Am văzut tot felul de case superbe prin țară, intrate într-un stadiu de ruinare, să spun așa…

– Ce are în mod particular acest album de fotografie? De fapt, este mai mult decât un album de fotografie, pentru că multe dintre fotografiile tale sunt însoțite de scurte proze, proze semnate de 6 autori contemporani. Ideea asta cum ți-a venit?

Se leagă cu primul meu proiect de fotografie și primul album ”117 scriitori”, care conține portete de scriitori români contemporani, unde eu am cunoscut și am intrat și mai adânc în toată lumea scriitorilor, să spun așa… M-am împrietenit cu mai mulți dintre ei și mi se pare foarte interesantă legătura asta între imagine și text. Și mi se pare că merge foarte bine, se potențează una pe alta, fără să fie neapărat vreuna dintre ele incompletă.

– Spune-ne cele 6 nume, cei 6 scriitori care au contribuit la acest album.

Am să încep cu frații mei. Multă lume nu știe că de fapt eu sunt frate cu Filip Florian și Matei Florian, sunt fratele lor mai mic și am avut alt tată, de aici tot misterul numelui. Ne-am dorit de mult să facem împreună ceva de genul ăsta, eu sper că nu o să fie ultima dată și m-am mai împrietenit, chiar ne-am văzut de multe ori, cu Attila Bartis și cu Gheorghi Dragoman sau Gyuri, cum îi mai spun prietenii.

– Doi scriitori maghiari, dar care sunt născuți în Transilvania.

Exact! Și care sunt profund legați de spațiu ăsta, practic, de asta am apelat la ei. Și Katia Petrovskaia este o scriitoare care locuiește acum în Berlin și care mi-a scris în limba rusă, pentru că ea are o origine din Ucraina, este legată și ea profund de spațiul ăsta, de spațiul din România, de spațiul estic și de o anumită energie pe care ea o îndrăgește foarte mult, pe care o găsește în toată zona asta, inclusiv în România. Și cu domnul Radu Cosașu, care este un scriitor foarte special pentru cine îl cunoaște, un om foarte în vârstă și foarte carismatic.

– Și foarte ghiduș. În textele pe care le-a însoțit cu fotografiile tale se simte această ghidușie a domniei sale pe care o regăsim și în articolele din Dilema.

Exact, și o regăsesc și eu la el acasă când ajung. E exact aceeași ghidușie și e un om foarte special și m-am bucurat să pot să-l am alături.

– Aproape fiecare imagine este însoțită de un scurt text și ați mai făcut un lucru care mi se pare foarte fain și foarte frumos ați tradus textele astea în engleză.

Da, da, pentru că în primul rând 3 dintre scriitori nu au limba română ca limbă maternă și am vrut să poată fi citit. Deja s-a și întâmplat asta foarte mult, de exemplu că albumul a fost făcut cadou în străinătate și ăsta mi se pare un lucru foarte frumos, de către români care l-au îndrăgit foarte mult. Ca să nu mai fac și o glumiță că sunt diverse cunoștințe care ne-au spus că deja au epuizat toate cadourile pe care le pot duce undeva, că e vorba de tradiționala pălincă, țuică, că e vorba de diverse, nu știu, lucruri pe care le poți lua dintr-un magazin de suveniruri și s-au bucurat foarte mult să dea peste un lucru inedit și pe care să îl poată oferi cuiva din străinătate și care să aibe o altă, nu știu, greutate, nu neapărat o valoare concretă.

– Ai umblat prin majoritatea zonelor din România, am văzut fotografii din Hunedoara, din Tulcea, din Constanța, din Alba. Pe unde ai mai fost?

Aproape peste tot, într-adevăr! N-am intrat în detalii geografice peste tot, din păcate, n-am avut resursele, dar pot să spun că am fost peste tot, în mare, în toate zonele care m-au atras. Deciziile s-au luat pe bază emoțională total, nu este un album, nu este o culegere științifică, care să prezinte lucrurile dintr-un punct de vedere al, nu știu… orice, arhitectural sau etno. Toate lucrurile astea sunt undeva în background, se simt în spate, sigur, dar pe primul loc a fost practic vibrația locului care m-a atras, energia estetică a locului. De fapt, asta a fost și aici, a stat și la baza alegerii mele, a fotografiilor și a selecțiilor și a asocierii de fotografii. Când sunt pagini stânga – dreapta, fotografia din stânga se potrivește din punctul meu de vedere cu fotografia de pe o pagină alăturată, dintr-un punct de vedere estetic, nu din punct de vedere geografic sau ca povestea casei.