Prima pagină » Reportaje » EXCLUSIV: Sanda Tomescu Baciu, fondatoarea studiilor scandinave la Cluj: Am modelat destinele multor tineri
EXCLUSIV: Sanda Tomescu Baciu, fondatoarea studiilor scandinave la Cluj: Am modelat destinele multor tineri
Sanda T Baciu
Sanda Tomescu Baciu este profesor emerit, eseistă și traducătoare. În urma cu 31 de ani, în 1991, a fondat la Cluj Catedra de limbă și literatură norvegiană la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai. A urmat apoi Departamentul de limbi și literaturi scandinave, biblioteca și o adevărată școală de traduceri și interpretariat. A condus departamentul pe care l-a înființat până în toamna acestui an. Acum este îndrumător de doctorat și se ocupă de traduceri. Vorbește cu pasiune despre meseria de traducător și despre cea de dascăl și îndrumător al tuturor generațiilor de studenți și absolvenți de studii scandinave de la Cluj. A acordat în exclusivitate pentru Radio Cluj un interviu în care a vorbit despre anii de activitate academică, dar și despre pasiunea sa pentru cultura norvegiană și pentru traduceri:
Foto: Sanda T Baciu
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
28 decembrie 2022, 06:00 / actualizat: 28 decembrie 2022, 11:03
Sanda Tomescu Baciu este profesor emerit, eseistă și traducătoare. În urma cu 31 de ani, în 1991, a fondat la Cluj Catedra de limbă și literatură norvegiană la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai. A urmat apoi Departamentul de limbi și literaturi scandinave, biblioteca și o adevărată școală de traduceri și interpretariat. A condus departamentul pe care l-a înființat până în toamna acestui an. Acum este îndrumător de doctorat și se ocupă de traduceri. Vorbește cu pasiune despre meseria de traducător și despre cea de dascăl și îndrumător al tuturor generațiilor de studenți și absolvenți de studii scandinave de la Cluj. A acordat în exclusivitate pentru Radio Cluj un interviu în care a vorbit despre anii de activitate academică, dar și despre pasiunea sa pentru cultura norvegiană și pentru traduceri:
Doina Borgovan: Doamnă Sanda Tomescu Baciu bine ați venit la Radio Cluj, mă bucur mult că sunteți cu noi.
Sanda Tomescu Baciu: Mulțumesc foarte mult pentru invitație. E o onoare să mă invitați aici. După 31 de ani de la înființarea lectoratului de norvegiană, a primei specializări de norvegiană, specializare secundară, din România la Universitatea Babeș Bolyai.
DB: Haideți să o pornim pe firul cronologic al poveștii. De unde această pasiune a dumneavoastră pentru limba norvegiană, pentru cultura norvegiană și de unde această dorință de a duce știința la Cluj?
STB: Istoria e mai veche: în copilăria mea, mama îmi citea povești de Hans Christian Andersen în limba română, normal, în traduceri – probabil din germană în română – și am rămas fascinată de atmosfera Nordului acela rece și cald în același timp, și de anumite probleme de viață pe care le punea Hans Christian Andersen și care atunci nu îmi erau foarte clare, dar mă fascinau. De exemplu „Crăiasa zăpezii” m-a fascinat în mod deosebit pentru acea atmosferă a Nordului rece, așa cum era descris. Nu atât de mult personajele propriu zise, cât descrierea acelei atmosfere m-a atras. Ulterior, am vrut să studiez chiar limbile nordice în România și am descoperit că la universitate se preda doar la București și doar un curs practic, susținut de un profesor care a studiat și dansul în Suedia și Danemarca – se numea Valeriu Munteanu. Dânsul a tradus foarte mult din limbile nordice. Văzând că nu există această formulă de a învăța limba norvegiană sau suedeză sau daneză în România, m-am pliat pe engleză și franceză și am rămas la Cluj. Acel dor la un moment dat s-a împlinit printr-o întâmplare cu totul neașteptată pentru că în 1991, după revoluție, în sfârșit și după studiile din Norvegia, am reușit să înființez la Cluj-Napoca această specializare, cu sprijinul Universității, a domnului rector Haiduc și după aceea al domnului rector Marga, care au deschis de fapt, Universitatea după 1991 spre internaționalizare și diversificare a ofertelor de studii. Practic, din 1991 limba norvegiană este predată în premieră la Cluj-Napoca la UBB și numărul studenților a crescut în mod vertiginos, astfel că în anii trecuți aveam aproape 300 de studenți, poate chiar mai mult de 300 de studenți la norvegiană, specializare principală și specializare secundară, nivel licență.
DB: Iar după norvegiană s-au adăugat și alte limbi nordice în departament.
STB: Da, dar nu ca specializare, ci ca parte, fiindcă le-am integrat practic – mai ales limba suedeză, care e foarte apropiată și ea, ca și daneza de altfel, de norvegiană – le-am integrat în studiul limbii norvegiene. Pentru asta am adus din București, am invitat pe lectorul suedez de atunci să pornească un curs facultativ de suedeză în care să formeze studenții noștri și ulterior, prin programele Erasmus, am reușit să îi și trimit în Suedia.
DB: Dar aș vrea să stăruim pe acest moment de început. Ați avut șansa să mergeți în Norvegia și să studiați norvegiană acolo? Când ați ajuns prima oară în Norvegia, care a fost impresia? Cum ați perceput acea lume, acel Nord rece și îndepărtat? Deci în ce an ați ajuns?
STB: Am ajuns datorită unei deschideri care s-a făcut spre România din partea țărilor occidentale, care au oferit foarte multe burse studenților români. Prin anii 70 au apărut anunțuri la Facultatea de litere cu burse în străinătate. Condiția era să cunoști limba engleză. De exemplu, pentru Norvegia se dădea un concurs la București și m-am înscris pentru Norvegia. De ce? Pentru că am fost mai atrasă de limba norvegiană și în urma unui curs pe care le-am făcut cu domnul Vartic.
DB: Domnul profesor Vartic știa norvegiană?
STB: Nu, era un curs despre Ibsen în limba română. Așa am reușit să plec în anul 1976, după 2 ani de la înscrierea la acest program, iar în perioada respectivă, un alt student din Norvegia venea la schimb în România să studieze limba română. Deci era un acord înțeleg interguvernamental – și am studiat în Norvegia. La început, am făcut norvegiană pentru străini și după aceea m-am transferat. Eram singura studentă străină la acea dată la limba norvegiană ca limbă maternă.
DB: Cât timp ați rămas atunci în Norvegia?
STB: Patru ani am stat. Dar după revenirea acasă, n-am putut să predau limba norvegiană și atunci am rămas cu acest dor, cum ați spus dumneavoastră, de a face ceva cu norvegiana în România. Imediat după revoluție, domnul profesor Papahagi, căruia îi rămân îndatorată pentru modul în care trata studenții și înțelegea viața academică și care mă știa din studenție și mă vedea la Biblioteca Academiei, m-a întrebat: de ce nu încerc să predau limba norvegiană?
DB: Nu știați de unde să o apucați, cu siguranță.
STB: Nu știam. Și dânsul mi-a dat o soluție: să îmi păstrez pentru un an de zile locul de muncă la Biblioteca Academiei și să predau un curs facultativ, serile, la universitate, la Facultatea de litere, ca să vedem care este reacția. Și cursul a fost oferit tuturor studenților din UBB. Spre surpriza mea, am avut 12 studenți: de la geografie, de la istorie, parcă o singură persoană era de la litere. A fost un curs extraordinar, studenții erau foarte interesați. Mai ales că mulți dintre ei cred că doreau să plece în Norvegia și la sfârșitul cursului am reușit să-i trimit acolo pe 2 dintre ei, prin contactele pe care le aveam la școlile de vară din Norvegia. O domnișoară a rămas în Norvegia iar o altă studentă s-a dus – era de origine maghiară – s-a dus la Budapesta și s-a prezentat acolo și au băgat-o direct în anul II. Cea ce înseamnă că acel curs de un an de zile a fost un curs foarte bun, dacă ea a putut intra în anul II la norvegiană la Universitatea din Budapesta. După aceea, din 1991 s-a înființat secția…
DB: Erați singură?
STB: Singură. Predam câte treizeci de ore pe săptămână, la anii I și II. După aceea s-a făcut tot al doilea an admitere, ca să nu fie un număr așa de mare de ore. Cinci ani de zile, până am format câțiva tineri care să mă asiste la cursurile practice, am predat singură. A fost un volum de muncă imens, dar am făcut-o cu cea mai mare bucurie. Pentru că studenții erau extrem de interesați și am reușit cumva să aduc ceva din atmosfera academică de la universitatea din Oslo, pe care am resimțit-o pe tot parcursul studiilor mele. Exista un respect pentru profesorii noștri, dar în același timp și o comunicare extraordinar de bună. Studenții aveau deosebit de multă încredere în profesorii lor, iar profesorii știau cum să se apropie de studenți, nu să țină o distanță între cadrul didactic și student. Era un grup mic de studenți – 15-16 în primii ani, până a venit Bologna, când totul s-a schimbat. Reforma Bologna în învățământ a masificat de fapt învățământul superior, și numărul studenților a explodat. Ceea ce e bine într-un fel, dar din punct de vedere al interacțiunii umane, din punctul de vederea chiar al educației, undeva suferă. Am început să organizez Crăciunul norvegian – și am colaborat și cu colegii de la finlandeză, care sînt la departamentul de fino-ugrice, de maghiară; am organizat 17 mai – deci tot felul de evenimente din acestea care să îi apropie de cultură în alt fel, nu doar în bancă, și a fost un mare succes. Iar eu am făcut timp de 30 de ani, gløgg. Aceasta este o băutură specifică de Crăciun.
DB: Un fel de vin fiert?
STB: Noi nu o facem cu vin la facultate, ci numai cu sirop, cu scorțișoară, cu tot ce trebuie pus să fie un gløgg adevărat. Și îi serveam pe studenți chiar și cu acest gløgg. Deci există anumite formule prin care te poți apropia de studenți și prin îndrumarea pe care o făceam mereu la facultate. Plus invitații nordici pe care i-am adus în România în fiecare an, două-trei persoane, profesori universitari de renume, care au ținut cursuri, pentru că noi nu aveam lectori străini. Abia din 2015 am putut să candidăm ca țară și ca universitate la un post de lector finanțat și de statul norvegian. Și în 2015 am făcut toate formele, împreună și cu colegii mei de atunci, și am obținut…
DB: Mă gândesc cât de mult a trebuit să aveți energie, perseverență, putere, să nu abandonați. Pentru că această morișcă instituțională de multe ori te macină și te face să spui „nu mai vreau, nu mai pot, lăsați-mă!” Ați avut asemenea momente?
STB: Au fost uneori momente mai dificile, un volum de muncă foarte mare, însă eram conștientă că beneficiul pentru specializarea în sine va fi foarte mare și atunci am depus eforturi în acest sens, dar am făcut totul cu toată dragostea pentru că am iubit mereu ce am făcut, pentru studenți, pentru departament, pentru facultate și asta mi-a dat cea mai mare satisfacție.
DB: Eu cred că tocmai asta v-a făcut să reușiți. Această dorință și această iubire pentru ce făceați.
STB: Cred, cred că da. Fiindcă altceva nu m-a interesat. Ce am primit înapoi de la studenți nu poate fi pus pe hârtie sau măsurat pentru că e incomensurabil, de fapt. Este imens ceea ce mi-au oferit ei. Practic am modelat destinele multor tineri.
DB: Și în tot acest iureș, când vă găseați timp pentru traduceri? Sau cum s-au strecurat traducerile în viața dumneavoastră?
STB: Traducerile în viața mea practic s-au strecurat înainte de predare.
DB: Deși din câte înțeleg ați tradus pentru întâia oară o carte din suedeză.
STB: Da! Am tradus o carte polițistă, foarte drăguță, a unui scriitor care era pe locul unu în lista de best-seller-uri în Suedia, Jan Mårtenson, iar originalul se numește „Moartea pictează un tablou”. Alegerea editurii a fost să nu apară cuvântul „moarte”, care nu era agreat în titluri în acel timp. Și atunci, datorită conținutului, am calchiat acest titlu prin „Natură moartă pentru flașnetă mecanică”, care face referire la filmul pe care îl știm cu toții.
DB: Și natură moartă nu sună așa lugubru…
STB: Nu. Nu putem spune asta. Este „natură moartă” nu e „moartea”, pur și simplu. „Natură moartă” e pozitiv, un tablou. Acțiunea se petrece în mediul artistic din Stockholm. Și a trebuit să fac foarte multe note (dar nici notele prea multe nu sunt bune) despre pictori contemporani.
DB: Și cum ați ales tocmai la acest titlu?
STB: A fost o invitație din partea editurii Univers ca să traduc acest roman. Neapărat acest roman al lui Jan Mårtenson. Probabil au mai oferit drepturi de autor, nu știu, dar din el s-a mai tradus în limba română. Și am tradus cu foarte mare bucurie și plăcere. Și după aceea, tot înainte de a începe norvegiana, am fost implicată… practic am făcut această traducere din Knut Hamsun, „Copii ai timpului lor”(este chiar traducerea titlului). Un roman foarte interesant, tot așa, pe care editura l-a dorit, nu mai țin minte exact din ce considerent. Pe această carte am tradus-o în 1989, înainte de revoluție, atunci chiar a și apărut, la editura „Cartea românească”. Și în acea perioadă am avut o legătură apropiată – și l-am apreciat în mod deosebit pe directorul editurii, scriitorul George Bălăiță. Deci aceste două romane au fost traduse înainte de 1989. Și atunci am prins gustul pentru traducere.
DB: Nu era foarte dificil să vă documentați pentru traduceri?
STB: Era mai dificil atunci, în perioada respectivă, dar eu am foarte multe contacte în Norvegia și am adus extrem de multe cărți. O treime din ele le-am donat la bibliotecă.
DB: Pentru că ați fondat și biblioteca. Trebuie să spunem și lucrul acesta.
STB: Da. Care s-a deschis în 1997, oficial. Aveam și echipament electronic, prin care studenții puteau să și învețe. Și stăteau în bibliotecă cu orele. Și era și o atmosferă foarte bună la bibliotecă, pentru că se întâlneau acolo.
DB: Ați fondat o școală de traduceri. Cât de dificil este să înveți pe cineva această meserie? O meserie despre care, știm cu toții, se fură? Trebuie să citești foarte mult, trebuie să fii foarte atent la ce e în jurul tău. E o meserie dificilă.
STB: Cred că ține și de fiecare persoană în parte, de fiecare personalitate și de felul în care fiecare poate să lucreze. Ceea ce le ofer studenților, dar și foștilor mei studenți, care acum sunt și ei rezultatul acestei școli pe care am creat-o și care lucrează în cadrul departamentului de limbi și literaturi scandinave, a fost contactul cu literatura norvegiană și încercările pe care ei au început să le facă în cadrul cursului de traduceri de la licență și de la master. Nu toți răspund la fel la acest impuls, dar dacă unul sau doi răspund așa cum m-aș fi așteptat și reușesc să angajeze o traducere la o editură, trimițând cele 15 pagini de probă, deja este un plus pentru specializare. Este un câștig. Așa că eu le creez ambianța, le creez oportunitățile – astfel încât în ultimii ani am diversificat puțin cursul de masterat de traduceri prin contactul pe care l-am avut direct cu editura „Casa cărții de știință”, unde am creat o colecție de traduceri și literatură științifică, care se numește Nordica. Studenții de la master, dacă lucrează bine, au posibilitatea să își aleagă ei înșiși o anumită carte, sau nuvele, sau un anumit proiect de traducere la care să lucrăm împreună, după care ei să prezinte această lucrare la editură în așa fel încât traducerea să le aparțină lor integral.
DB: Dumneavoastră cum ați defini traducerea, această activitate?
STB: Pentru mine traducerea este un spațiu de grație între textul original și ceea ce nu este încă. Deci e … undeva unde te poți juca…
DB: Unde ai foarte multă libertate?…
STB: Da. Și poți fi fericit în această ofertă magică de a te apropia de un text și de a te apropia de un scriitor. Eu, în tot ce am tradus – am avut o legătură cu un scriitor anume, Lars Saabye Christensen.
DB: Un mare nume al literaturii contemporane. Mondiale.
STB: Da, mondiale. El a luat și Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic pentru „Frați pe jumătate”, pe care nu am tradus-o eu. Știu foarte bine că atunci m-a chemat editura Univers, cu care foarte bine am colaborat și colaborez. Este un mare scriitor norvegian. Însă la acel moment nu aveam vreme, nu puteam să mă angajez să traduc acest roman al lui.
Cu Lars Saabye Christensen ne cunoaștem încă din 1994, este un romancier și un poet, un poet romancier, un romancier poet al orașului Oslo. Trăiește la Oslo și a scris despre toate cotloanele, mai ales ale cartierului în care a copilărit, despre copilăria lui, dar fără să fie romane autoficționale, biografii, din experiența sa proprie. Și acest roman e considerat un roman al tuturor generațiilor, și prin acest roman m-am apropiat de el, și prin orașul Oslo. Fiindcă, în anii 90 – romanul a apărut în traducere în 1996 -, m-am apropiat de Lars Saabye Christensen prin acea nostalgie pe care el o are față e orașul Oslo. Și această nostalgie o am și eu. Și cred că aici a fost un loc de întâlnire cu acest scriitor, care de altfel iubește și Clujul …
DB: A fost la Cluj chiar în toamna aceasta.
STB: Da, este a patra a sa vizită la Cluj. Și a fost la Cluj la mai multe lansări ale lui în traducere, și a și scris despre Cluj într-unul dintre ultimele sale romane. Lars Saabye Christensen a devenit celebru cu acest „Beatles” și după aceea cu „Frați pe jumătate”. Eu am mai tradus un roman al lui, care se numește „Vizionare” (Visning) la a cărui lansare a venit la Cluj și a fost și doamna ambasador al Norvegiei atunci. Este vorba de un cuplu care ajunge într-un impas. Romanul este, de fapt, după părerea mea, și un fel de roman polițist. Fără să fie roman polițist, dar are o anumită tentă enigmatică, pentru că este vorba și de dispariția personajului feminin din acest cuplu și bănuielile care planează în jurul acestei dispariții asupra partenerului de viață, fără însă să fie un roman polițist clasic. Interesant în acest roman este că Lars Saabye Christensen combină scenariul de film cu arta romanului. De ce? Pentru că Lars Saabye Christensen scrie el însuși scenarii de film la foarte multe filme celebre iar personajul masculin din acest roman este un scenarist. Deci, de aceea se justifică … E un roman foarte interesant și foarte plăcut la citire. Acum am predat un alt roman de Lars Saabye Christensen. Practic, nu-i un roman. Se numește „Bunica mea chinezoaică”, apare la editura Casa cărții de știință, cred că în următoarele săptămâni. Este o carte mărturie despre sine și despre familia sa, în același timp, despre originile sale. Bunica lui a plecat în Hong Kong împreună cu soțul ei în jurul anului 1901. Și este o carte-document în care el folosește atestate, fragmente de ziare din epoca respectivă. Dar textul este și în norvegiană și în daneză, pentru că, practic, bunicul lui, care a fost angajat la o companie navală de salvare maritimă în Hong Kong era danez, deci Lars Saabye Christensen este pe jumătate danez și pe jumătate norvegian.
DB: Și aduce un omagiu bunicilor, bănuiesc, cu această carte.
STB: Aduce un omagiu bunicilor. Aduce foarte multă informație, și istorică, dar nu din punct de vedere al documentării istorice, ci te introduce într-o anumită atmosferă fascinantă a acelor vremuri, când lumea a trecut de la puterea vântului, eoliană, a vaselor cu pânze, la cea a aburului. Și nu este numai povestea Danemarcei, a Norvegiei, ci a unei lumi întregi care se schimbă, văzută din perspectiva lui, a vieții lui – pentru că este și personal în același timp în confesiune – și admirației pentru trecutul lui, pentru istoria noastră, a tuturor, și ce înseamnă asta pentru destinul unei familii, a unui om…
DB: Aș dori să vorbim și despre această colecție de „nuvele norvegiene” pe care știu că o prețuiți foarte mult.
STB: Așa. „Nuvele norvegiene” a fost o idee pe care am avut-o în anii 2000 și am reușit să o public în 2005, și am primit în anul următor un premiu Eta Boeriu pentru traducerea lor și asta mi-a făcut foarte mare plăcere. Și aici am ales o serie de scriitori norvegieni și am marcat practic 100 de ani de nuvele norvegiene, începând cu anul 1905, când Norvegia a devenit complet independentă față de Suedia. Practic era și un eveniment al Ambasadei Norvegiei, pe care am implicat-o în acest proiect. Acești scriitori i-am ales în număr egal, fiindcă totuși contează egalitatea de sex dintre femei și bărbați. E foarte important. Norvegienii sunt atenți la aceste lucruri, și bine fac. Și aceste nuvele, deci, se termină până în anul 2005. Aș vrea dacă am putere, ca următorul proiect să fie o extindere…
DB: Deci să continuați…
STB: Da, să continui. Și să continui ideea de a invita pe fiecare scriitor să scrie – ceea ce au făcut și aici – câteva cuvinte unui virtual cititor din România. Și a fost foarte apreciat de către scriitorii norvegieni și fiecare a scris câte ceva. Cel mai mult am descoperit că știa despre România și literatura română scriitorul Jan Kjærstad.
DB: Avea vreo legătură personală?
STB: Nu. Cred că orizontul său era puțin mai larg, înspre Europa de Est. Iar unul dintre cei mai mari noveliști din Norvegia (din păcate a murit acum câțiva ani), Kjell Askildsen, a spus că el nu știe nimic și atunci mă roagă să fie o pagina goală. Și așa a și fost. Foarte inedit. Și onest.
DB: Da, pentru că de regulă lumea se străduiește să caute ceva, măcar formal.
STB: Da, el a fost deosebit…
DB: Aș dori să discutăm și despre instrumentele unui traducător. Care sunt instrumentele indispensabile?
STB: Păi, o să vă dau un exemplu, că îmi e mai ușor. Vedeți, acest roman, „Beatles”, care se petece în Norvegia anilor 60-70, nu aș fi fost în stare să îl traduc în subtilitățile sale dacă nu aș fi cunoscut mai îndeaproape, nu neapărat cultura norvegiană, limba norvegiană, slangul din acea vreme, pentru că în dicționare nu găsești… Chiar dacă găsești cuvântul, de multe ori îți scapă… Și atunci faptul că am trăit acolo m-a ajutat să înțeleg mai bine acest roman și felul în care Lars Saabye Christensen a folosit argoul tinerilor. Pentru că e un roman al adolescenților și limbajul este al lor. Deci unul dintre instrumente ar putea fi acesta: de avea acces direct la limbă, ceea ce se întâmplă acuma cu studenții noștri care pleacă cu Erasmus. Asta e o șansă extraordinară pe care studenții de dinainte nu au avut-o. Trebuiau doar să recurgă la dicționare. Deci ăsta ar fi un instrument. Desigur, dicționarele ar fi… Din punct de vedere fizic, acum există deosebit de multe dicționare și resurse pe internet – și talentul, adică înclinația de a face acest lucru, înclinația de a traduce. Nu multă lume agreează să stea ore în șir să poată înțelege un text, să pătrundă în atmosfera lui, să-l traducă… De multe ori, chiar și eu mă gândesc: „De ce trebuie să traduc o carte? Doar eu am înțeles-o!”. Dar este și traducerea în sine un fel de creație. Toate traducerile din toate limbile străine ale unui roman creează acest hipertext care face ca originalul să fie îmbogățit, uneori poate și sărăcit, dar îmbogățit fiindcă aduce și alte perspective asupra punctului de plecare care este originalul. Sigur că nimic nu poate bate originalul.
DB: Domnul Liviu Cotrău îmi spunea că, din punctul lui de vedere, o traducere bună este o traducere în care traducătorul este invizibil. Dumneavoastră cum credeți?
STB: Eu nu știu dacă sunt vizibilă sau invizibilă. Ceea ce fac e poate puțin egoist. Pentru că îmi place să trăiesc eu traducerea… acel spațiu care îmi dă o stare de libertate… Nu știu dacă chiar poate fi invizibil. Cred că cel mai bine poate spune cititorul – deși nici cititorul nu poate spune pentru că nu are acces la textul original. Trebuie cumva să adaptezi la limba țintă și dacă reușești să faci asta, cred că… Odată am avut chiar o traducere de făcut, de la „Nuvelele norvegiene”; era din Jan Kjærstad, cred, o nuvelă a lui, în care eul povestitor, dacă citeai în norvegiană, nu putea să îți dai seama dacă este feminin sau masculin, pentru că la ei nu se face acordul. Am încercat să fac același lucru, să păstrez cât de cât, la început… Că după aceea rezultă și din textul norvegian că e o voce feminină. Dar dacă scriitorul așa vrea, atunci trebuie să încerci să…
DB: Deci textul original este sacrosanct…
STB: Sacrosanct, da, absolut!
DB: Vi se cere sfatul tot timpul, bănuiesc, de către studenții dumneavoastră cu privire la soluții de traducere. Aveți discuții, polemici?
STB: Avem. Aici vreau să spun că de multe ori îmi pun și eu probleme, pe care le rezolv întotdeauna în discuțiile pe care le-am avut cu fostul lector norvegian care a stat aici 5 ani – 6 ani, de fapt. Astfel încât să găsesc o soluție optimă pentru limba română. Și, într-adevăr, colaborarea a fost excelentă în toți acești ani.
DB: Deci este o meserie pe care o înveți toată viața?
STB: Daaa… Și tot nu știi… Niciodată nu știi destul. Poate descoperi că știi tot mai puțin. Mai ales în lumea de astăzi în care informația circulă atât de rapid iar creierul nostru nu știu cât poate să asimileze și să țină pasul cu absolut tot.
DB: În ce fel vă țineți la curent cu limba? În fiecare zi citiți?
STB: Citesc, da. Citesc în limba norvegiană, scriu cu cunoscuți în limba norvegiană, am corespondențe cu o serie de persoane… Și din păcate nu pot urmări canalele de televiziune norvegiene, pentru că asta e iarăși un exercițiu foarte bun de păstrat limba, dar internetul astăzi facilitează o serie de programe și de emisiuni… Și desigur, șederile în Norvegia, care din păcate au avut de suferit din cauza pandemiei.
DB: Plănuiți o deplasare în curând?
STB: Da, plănuiesc o deplasare în curând. Sper să se și realizeze.
DB: Vă doresc să se realizeze.
STB: Mulțumesc.
DB: Și vă mulțumesc foarte mult pentru discuția de astăzi.
STB: Cu tot dragul. Mi-a făcut mare plăcere, chiar cu nostalgie, să îmi aduc aminte de începuturile limbii norvegiene în România, chiar la Cluj și sper ca studenții să-și construiască destine frumoase cu această limbă și să devină traducători. În număr cât mai mare.
Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
