Prima pagină » Știri » Educaţie » Filosoful Mihai Maci: ”La ora actuală, învățământul românesc e ca o erupție de urticarie!”

Filosoful Mihai Maci: ”La ora actuală, învățământul românesc e ca o erupție de urticarie!”

Cele logistice: felul în care statul, prin administrațiile locale, are grijă de instituțiile de învățământ, de clădiri, de dotări, ceea ce a generat mari discrepanțe și a anulat egalitatea de șanse a elevilor.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 25 mai 2023, 14:31 / actualizat: 31 mai 2023, 15:20

Apoi, statutul profesorilor și salarizarea mediocră; crearea unei rețele feudale în învățământ, prin care cadrele didactice sunt la discreția unei structuri superioare față de care manifestă o atitudine de iobag.

În fine, locul și rolul învățământului în societate: nimeni nu poate spune la ora actuală care e finalitatea învățământului, ce ne dorim, de fapt, de la școală; în plus, problemele reale ale elevilor din preuniversitar nu se regăsesc în programele școlare, sunt total ignorate de școală:

S-a ajuns aici de-a lungul timpului, acesta este răspunsul. De-a lungul timpului, dinspre trei direcții: una care ține de logistică, și anume de felul în care statul are în grijă instituțiile școlare, în ceea ce privește clădirile, dotările, salarizarea personalului TESA ș.a.m.d. Apoi, evident, salarizarea profesorilor. Și, în fine, rolul educației în societate. Hai să le luăm puțin pe rând.
În ceea ce privește partea cu clădirile propriu-zise, știm că aici s-a făcut un soi de delegare de responsabilitate. Statul, ca instituție centrală sau Ministerul Educației, ca instituție centrală, a delegat sarcina întreținerii clădirii școlilor către administrația locală, ceea ce poate fi un mare bine în condițiile în care administrația locală se află într-o zonă de dezvoltare, într-un oraș cu multe posibilități, într-un oraș în care există un soi de lume care știe ce să ceară de la reprezentanții statului și în care reprezentanții statului, într-un anume fel, se legitimează prin calitatea educației. Pe de altă parte, poate să fie o problemă foarte mare în multe, foarte multe zone în care unitățile administrației locale nu au posibilitatea să își plătească personalul și, atunci, întreținerea unei școli e o problemă mare, e o problemă mare de tot pentru ele și asta duce în timp la apariția unor discrepanțe.
Așa se face că avem școli cu potențial foarte diferit în ceea ce privește dotările, între orașe care sunt foarte dinamice sau, mai exact, între centrele orașelor foarte dinamice și periferia acestor orașe, sau între centrele orașelor ăstora și zona rurală. Asta este o problemă care de-a lungul timpului n-a fost niciodată rezolvată, nu s-a ajuns niciodată la o formulă de echilibru de așa manieră ca să putem vorbi cu adevărat de egalitatea de șanse a elevilor.
Evident că lucrurile se reflectă și în ceea ce privește personalul. Salarizarea în învățământ a fost întotdeauna o salarizare joasă. Salarizarea asta joasă este cauzată de câțiva factori. Primul este acela că profesorii sunt aproape cei mai numeroși dintre bugetari. Dacă sunt mulți, e foarte greu să-i plătești bine. Acolo unde ai de-a face cu puțini, cum este cazul judecătorilor, poți să plătești foarte bine, acolo unde ai de-a face cu mulți trebuie să împarți o sumă care în economia noastră, la nivelul a ceea ce poate colecta statul în România, nu e niciodată mare. Trebuie deci să împarți suma asta la mulți. Și ca atare, salarizarea a fost, să-i spunem mediocră în educație.
Iar pe mediocritatea asta s-a gresat o formulă feudală. Formula asta feudală este următoarea: statul le-a permis anumitor cadre didactice să facă tot soiul de cumuluri de funcții, de ore, de tot soiul de chestii, de așa manieră încât să ajungă la salarii cu adevărat faraminoase. Poți să fii inspector, să ai ore, să ai cumul de catedre, să ai tot felul de chestii de genul ăsta, poți să fii universitar cu înaltă funcție, rector, prorector ș.a.m.d. De asemenea, să ai nu știu câte norme și alte chestii de acest gen. Prețul pe care acești oameni care încasează sume foarte mari și care sunt foarte puțini la scara educației, trebuie s-o spunem, prețul pe care ei trebuie să îl plătească este acela de a ține liniștită masa celorlalți profesori. Și treaba asta, de regulă, se face prin două modalități: pe de parte, pe cale birocratică, profesorii obișnuiți sunt obligați să facă mereu munți de hârtii, de o desăvârșită o inutilitate, care nu folosesc nimănui decât unei supra-structuri care se află la nivelul inspectoratelor și, mai ales, al ministerului, acolo unde se centralizează datele și unde oamenii respectivi fac tot soiul de raportări, de excel-uri, de proiecte, câteodată din datele pe care le primesc de la alții. Și în felul ăsta profesorul este ținut în permanență la discreția acestei structuri superioare, față de care el are un soi de atitudine de iobag.
Pentru că ocazional se discută despre starea de bine cu care profesorul trebuie să intre la ore… Ea e aproape absentă, să fim foarte serioși! Profesorul este un om care are o mulțime întreagă de probleme, are un salariu mediu către mic, pe economie, are problemele lui familiale, are viața lui, în ciuda a ceea ce pare și reproșează toată lumea: măi, voi aveți nu știu câte ore, maximum 16 sau 20/săptămână, în vreme ce alții lucrează nu știu cât. Ca să faci orele astea, în mod onest, câteodată trebuie să lucrezi 60-70 de ore, adică să depășești cu mult limita legală a ceea ce înseamnă munca pe zi la capitolul ăsta, și pe lângă asta mai trebuie să se târâie în această birocrație care îi cere să fie simultan profesor, tutore, partener al elevilor lui, coach , cum îi spune, manager, lider ș.a.m.d. Lucrurile astea s-au îngrămădit în ultima vreme de așa manieră că nimeni nu mai știe exact ce anume este educația. Deci asta în ceea ce privește statutul profesorilor.
În fine, cel de-al treilea aspect pe care trebuie să îl menționăm este acela legat de structura ca atare a învățământului, de rolul, de locul și rolul ei în societate, de ce anume înseamnă ea din perspectiva conținuturilor. Și aici e o problemă mare. Noi am avut câteva momente în care conținuturile educației s-au gândit în România. De pildă, atunci când au pornit lucrurile, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau odată cu legile lui Spiru Haret, sau cu doctorul Angelescu în perioada interbelică, sau, nu știu, cu Ilie Murgulescu și cu Malița, pe vremea comuniștilor. Oamenii ăștia au vrut ceva, au avut o intenție și intenția a organizat întreaga desfășurare a structurii învățământului. Au fost niște momente în care lucrurile s-au gândit în perspectiva unei finalități.
Ei bine, nimeni nu mai poate să spună la ora actuală care e finalitatea învățământului! Ce dorim noi de fapt de la învățământ? Pentru că fiecare zice ce-l taie capul: unii zic că noi vrem ca învățământul nostru să producă excelență. Nimeni nu știe ce-i excelența! Excelență li se spune ambasadorilor. Ce vrem să facem? Vrem să facem premianți la olimpiadă, care de la 16 ani pleacă în străinătate și rămân acolo? Că e puțin sinucigaș pentru țară. Și asta dintr-o rațiune simplă, pentru că noi trăim într-o lume în care performanța nu se întoarce în social. Performanța nu reverberează în social! Domnule, în Statele Unite, dacă ai unul foarte bun, care absolvă o facultate și face o invenție, invenția respectivă diseminează în social și toți oamenii trăiesc mai bine după urma ei. Dar la noi nu se întâmplă asta. Noi dacă avem unul foarte bun, se duce în Statele Unite și face invenții pentru americani, nu pentru ai noștri. Alții spun că nu excelență ne trebuie; ne trebuie un mediu în care copiii să se simtă bine, să nu fie traumatizați ș.a.m.d. Mediul ăsta poartă un nume: entertainment. Vrem să facem din școală un spațiu de entertaiment, chestie din asta în care ne jucăm pe calculator și ascultăm muzică psihedelică?
Nimeni nu poate să spună exact ce anume cerem noi de la această școală și atunci când tu nu ai o finalitate, când tu nu știi ce vrei, de fapt, asta este o apăsare extraordinară, și pe cei care fac învățământul, în speță pe profesori, dar și sau mai ales pe cei care suferă, în speță pe elevi, pentru că elevul ăla, săracul, nu știe ce se așteaptă de la el. Eu mă pregătesc pentru ce? Să fiu bun la toate materiile? Nu se poate. Nu toți avem aceleași talente.
Pe lângă treaba asta, pe lângă faptul că nu avem o finalitate clară a educației, ne aflăm în situația în care avem de-a face cu niște programe la care toată lumea a adăugat câte ceva, mă înțelegeți? Cum vine unul în minister și obține o funcție importantă, de la înălțimea funcției lui își permite ca materia pe care a fost el profesor să o introducă automat obligatoriu în planurile-cadru. Și în felul ăsta, programele astea s-au îngreunat și s-au tasat într-un mod incredibil, de așa manieră că noi avem de-a face cu niște cunoștințe extrem de abstracte, complet inadecvate vârstei și, în bună măsură, nefolositoare. În același timp, problemele lor, care sunt reale și care ar trebui să fie tratate de școală, sunt lucruri pe care școala le ignoră cu desăvârșire. Hai să fim serioși, după aia tot noi ne plângem: vai, domnule, copiii ăștia sunt niște ignoranți!
Păi le-a spus cineva la școală că, de pildă, pentru problemele vârstei ai lângă tine toată literatura universală, că Romeo și Julieta când erau îndrăgostiți aveau amândoi pe la 14 ani, că Holden Cauldfield când a fugit de acasă era de vârsta lor și avea toate problemele unui adolescent? La ce e bună literatura dacă nu ne ajută în viață, dacă nu ne oglindim în ea, dacă nu ne recunoaștem problemele în ea, dacă nu ne ajută să medităm mai mult asupra problemelor noastre? Le explică școala care este deosebirea dintre lumea lor și lumea părinților și a bunicilor lor, pentru că asta înseamnă adolescența -conflictele generaționale.
Ajută-i să-și înțeleagă părinții, să realizeze că oamenii ăia provin dintr-o altă lume, altfel parametrată, că între tinerii din ziua de astăzi și părinții lor, pe de o parte, și bunicii lor, pe de altă parte, avem de-a face cu trei limbi diferite, chiar dacă cuvintele seamănă între ele, gramaticile sensului sunt cu totul altele. Ei, le spune școala așa ceva? Dumnezeu să mă ierte! În condițiile astea asistăm la un fenomen, cum se spun eu, într-un anume fel normal, și anume la ceea ce în ziua de astăzi se numește quiet quitting -abandonul tăcut. Faptul că oamenii se fac că fac. Ei înțeleg că treaba pe care o fac nu are niciun rost, nu are nicio finalitate.
Sigur, când copiii-s micuți, pe clasele I-IV, mai cred încă în premii, în coronițe, în prăjitura pe care ți-o dă mama după ce ai luat premii și alte chestii de genul ăsta. După aia se lămuresc foarte repede. Și atunci, evident, profesorii, săracii, se lovesc de acest zid de obtuzitate și nu mai știu ce să facă. Și profesorul este demotivat: e prost plătit, e o presiune administrativă uriașă pe el, nu-și mai permite să fie un profesionist al domeniului lui, e ignorat de elevi, adesea e pus în situație inconfortabilă de părinții acestora. Ce să facă? Ei bine, toate lucrurile astea, începând cu clădirile și cu atitudinea elevilor și cu drama profesorilor, s-au acumulat vreme de 25 de ani.
Dacă tu ai o casă undeva la țară și 25 de ani nu te duci deloc la ea sau te duci o dată pe an și casa aia o mai și calcă unii, mai bat vânturile, ploile în ea, mai e și câte un mic cutremur și câte o chestie din asta, cum crezi că o să arate după 25 de ani? Ca un palat impecabil în care te poți instala când te cobori din mașină? Hai să fim serioși, cu toții știm , mă rog, cu toții care avem tangență cu învățământul și, har Domnului, datorită elevilor, o mare parte din societate are tangență cu învățământul. Cu toții știm care sunt problemele. Problemele astea au dus la ceea ce seamănă cu o erupție de urticarie la ora actuală. (Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea)

Universitarul orădean crede că greva se va termina în coadă de pește, profesorii nu se vor alege cu mare lucru, cu excepția probabil a debutanților, iar sistemul de învățământ va rămâne la fel de neofertant pentru absolvenții de facultăți.