Prima pagină » Diverse » Jocul care ascunde o lecţie, dar a fost înţeles greşit

Jocul care ascunde o lecţie, dar a fost înţeles greşit

Foto: cottonbro studio/Pexels

Dacă am face topul celor mai cunoscute board game-uri din lume, Monopoly ar fi undeva pe podium. Mulţi dintre noi avem amintiri cu partidele interminabile, încheiate cu supărări. Jocul s-a vândut până acum în 300 de milioane de exemplare şi popularitatea lui nu scade: apar întruna variante noi, care se deosebesc doar prin grafică de jocul clasic, în timp ce regulile rămân aceleaşi. Monopoly a fost interzis în câteva ţări comuniste prin anii ’50, desigur pentru că e prea capitalist. Comuniştii însă nu au prins ideea de bază: jocul a fost creat tocmai pentru a demonstra caracterul păgubos al capitalismului.

Jocul care ascunde o lecţie, dar a fost înţeles greşit — Foto: Foto: cottonbro studio/Pexels

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 29 iulie 2023, 18:00 / actualizat: 29 iulie 2023, 20:08

Dacă am face topul celor mai cunoscute board game-uri din lume, Monopoly ar fi undeva pe podium. Mulţi dintre noi avem amintiri cu partidele interminabile, încheiate cu supărări. Jocul s-a vândut până acum în 300 de milioane de exemplare şi popularitatea lui nu scade: apar întruna variante noi, care se deosebesc doar prin grafică de jocul clasic, în timp ce regulile rămân aceleaşi. Monopoly a fost interzis în câteva ţări comuniste prin anii ’50, desigur pentru că e prea capitalist. Comuniştii însă nu au prins ideea de bază: jocul a fost creat tocmai pentru a demonstra caracterul păgubos al capitalismului.

Strămoşul jocului se numea The landlord’s game şi a fost brevetat în 1904 de Lizzie Magie. Tatăl ei era editor de ziar şi un politician local progresist, care-l însoţise la conferinţe pe Abraham Lyncoln. Mica Lizzie a deprins aşadar de acasă activismul politic, fiind o feministă dedicată. La un moment dat a făcut cunoştinţă cu concepţiile economistului Henry George care, într-o carte publicată în 1879, propusese o soluţie pentru problemele capitalismului: să se impoziteze masiv terenurile, dar nu şi munca omului. Ideea era, credea economistul, că ceea ce produc oamenii prin munca lor le aparţine; pământul însă nu e meritul lor, nici resursele naturale, aşadar valorificarea lor i se cuvine comunităţii. El era de părere că nici n-ar mai fi nevoie de alte impozite: taxarea bunurilor imobile ar fi de ajuns pentru finanţarea statului, ba chiar s-ar putea asigura un venit de bază pentru populaţie. Curentul care-i poartă numele, georgismul, putea să fie o altă direcţie pe lângă capitalism şi comunism, iar printre cei care credeau în acest sistem era şi Lizzie Magie.

Pe la începutul secolului XX, entuziasmul pentru georgism s-a cam epuizat, deşi anterior fuseseră destui care credeau în el. Lizzie Magie era de părere că interesul s-ar putea reanima dacă mesajul ar fi transmis într-o formă uşor digerabilă, de exemplu într-un joc. Astfel revenim la The landlord’s game, jocul brevetat în 1904, în care jucătorii puteau cumpăra proprietăţi şi le puteau dezvolta, cu scopul de a aduna la sfârşit o avere cât mai mare. Dar ce nu mai ştim în ziua de azi e că jocul avea două versiuni: în versiunea Monopoly jucătorii nu plăteau impozite pe terenuri, iar scopul era să te îmbogăţeşti în defavoarea altora; în a doua versiune, Numită Prosperitate, se plătea impozit pe terenuri, deci nu te puteai îmbogăţi doar din acestea. Averea se putea face doar dezvoltând companii, iar jocul se încheia abia când toţi jucătorii îşi dublau fondurile iniţiale.

Noutatea jocului propus de Lizzie Magie era aceea că jucătorii trebuiau să înconjoare de mai multe ori tabla, nu doar odată ca în jocurile cunoscute până atunci. Locaţia aleasă era oraşul Arden din statul Delaware, care pentru inventatoare era un fel de comunitate utopică, pentru că fusese întemeiată pe principii georgiste. A încercat să-şi vândă ideea, dar iniţial nu a prea reuşit, pentru că dezvoltătorilor de jocuri regulile li se păreau prea complicate, aşa că s-a răspândit numai prin comunităţile de georgişti. Aceste comunităţi s-au împuţinat însă după 1917, în principal pentru că orice experiment social care propunea supraimpozitarea celor bogaţi părea suspectă şi bolşevică. Monopoly nu i-a adus inventatoarei sale mulţi bani, dar variante copiate de mână ale jocului au apărut în curând în sălile de clasă, fiind recomandate de profesorii de economie (dar deja numai în prima versiune, Prosperitatea fiind lăsată deoparte). Surprinzător de popular a devenit jocul în oraşul Atlantic City, unde numele terenurilor au fost schimbate cu unele locale, iar ca figurine s-au adoptat tot felul de lucruşoare la îndemână, precum degetarul sau inelul, pe care le reîntâlnim şi în jocul pe care-l cunoaştem astăzi. Această variantă din Atlantic City a întâlnit-o Charles Todd care, împreună cu un prieten grafician, Charles B. Darrow, a îmbunătăţit înfăţişarea jocului şi l-a făcut mai colorat, mai atrăgător pentru public. Apoi Darrow l-a vândut producătorului Parker Brothers, ca şi cum ar fi fost propria lui idee, pentru suma de 7 mii de dolari. Când cei de la Parker Brothers şi-au dat seama că jocul e o afacere mai bună decât ar fi crezut, au încercat să-l breveteze… doar că era deja un brevet pentru el, cel al lui Lizzie Magie. Cum-necum firma a fost nevoită să o caute pentru a ajunge la o înţelegere: Magie a fost de acord să-şi cedeze drepturile pentru 500 de dolari, cu condiţia ca firma să scoată şi a doua versiune a jocului ei. Firma a şi făcut asta, dar Prosperitatea nu s-a vândut bine. Interesant e că pe Monopoly Darrow apare ca fiind inventator: se pare că ideea unui grafician genial li s-a părut mai vandabilă decât o activistă feministă. Mult timp nici nu s-a ştiut care a fost rolul ei în inventarea jocului. Darrow a trăit bine şi liniştit din drepturile de autor, fără să mai proiecteze vreodată un joc. Magie însă a scos multe altele, tot cu un scop educativ: unul era despre funcţionarea justiţiei, iar un altul punea în opoziţie interesul privat şi cel public.