Prima pagină » Campanii » Incluziv » Incluziv: Cinci lucruri la care se gândesc persoanele cu dizabilităţi când ies din casă
Incluziv: Cinci lucruri la care se gândesc persoanele cu dizabilităţi când ies din casă
Andrea Nagy
Poveştile motivaţionale despre persoanele cu dizabilităţi sunt pline de mesaje pozitive, de capabilităţi şi rezilienţă. Are sens într-un fel, pentru că e foarte important să fie contracarate cumva aşteptările ciudate, care constituie baza discriminării. Dar trebuie din când în când să vorbim şi despre barierele reale: nu pentru a ne plânge de milă, ci pentru a transmite informaţii factuale. Iată câteva lucruri pe care persoanele cu dizabilităţi le au în vedere atunci când ies din casă:
Foto: Andrea Nagy
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
22 august 2023, 13:06 / actualizat: 22 august 2023, 19:21
Poveştile motivaţionale despre persoanele cu dizabilităţi sunt pline de mesaje pozitive, de capabilităţi şi rezilienţă. Are sens într-un fel, pentru că e foarte important să fie contracarate cumva aşteptările ciudate, care constituie baza discriminării. Dar trebuie din când în când să vorbim şi despre barierele reale: nu pentru a ne plânge de milă, ci pentru a transmite informaţii factuale. Iată câteva lucruri pe care persoanele cu dizabilităţi le au în vedere atunci când ies din casă:
1. Cum ajung la destinaţie?
Sunt persoane cu dizabilităţi care au propriile lor autoturisme adaptate. Alţii însă nu au maşină, aşa că depind de autobuze, trenuri, taxiuri. Cu o dizabilitate care afectează mobilitatea, intenţia de a ieşi din casă efectiv nu poate fi spontană, pentru că e nevoie de multă planificare privind accesibilitatea mijloacelor de transport. Ca un exemplu: dacă o persoană în scaun rulant vrea să meargă cu trenul în România, trebuie să anunţe CFR-ul cu 2 zile înainte, pentru a fi ajutată să urce în tren. Un alt lucru pe care poate că nu l-aţi remarcat până acum: autocare în care să poată urca cineva în scaun rulant nu există la noi în ţară, ceea ce taie din start de pe listă multe opţiuni de călătorie. În ciuda planificării detaliate însă, vine un moment în care trenul întârzie 3 ore şi pierzi legătura; sau un şofer de autobuz pretinde că rampa nu funcţionează; sau un taximetrist refuză să aştepte un minut în plus, iar atunci toate planurile se duc pe apa sâmbetei.
2. Unde merg la baie?
Ceea ce nu se ştie e cât de greu trage la cântar lipsa toaletei accesibilizate atunci când o persoană în scaun rulant decide dacă să iasă sau nu din casă. Disconfortul resimţit când ore întregi nu au acces la baie împiedică persoanele în scaun rulant să mănânce la restaurant, să participe la conferinţe sau la reuniuni de familie. Problema e că e un aspect de care omul se lămureşte doar la faţa locului: de multe ori când o persoană cu dizabilităţi sună la un restaurant să se intereseze i se spune că baia e accesibilă… ca să-şi dea seama abia în nevoie că a fost proiectată atât de prost, că nu se poate folosi. Toaleta presupus accesibilă, dar de fapt inutilizabilă e o experienţă frustrantă şi umilitoare pentru persoanele cu dizabilităţi. Darămite experienţa prin care a trecut un blogger în scaun rulant care, când a sunat să se intereseze de baie, a fost întrebat: „Dar ce să cauţi matale la restaurant?”
3. Cât de zgomotos e mediul?
Mediul zgomotos pune în dificultate persoanele cu tulburare în spectru autist, de asta pe câte-un aeroport a fost deja alocată o cameră unde se pot retrage pentru a evita supraîncărcarea senzorială. Este de asemenea o problemă pentru cei cu tulburări de echilibru: în fond echilibrul este o funcţie reglată din urechea internă. În fine, e o bătaie de cap pentru cei cu deficienţe de vedere: dacă eşti nevăzător, nimic nu te poate bloca mai rapid decât un picammer care-şi face de lucru pe strada ta.
4. Cât de probabil e să nu fiu luat în seamă?
Din păcate se întâmplă: culmea, tocmai în locurile unde oamenii ar fi trebuit să fie mai obişnuiţi cu diversitatea interacţiunilor, cum ar fi la medic sau în instituţiile publice. Dacă o persoană cu dizabilităţi e cu însoţitor, s-ar putea să fie încadrată undeva în categoria „copil sub 5 ani” sau „obiect inanimat”, despre care se poate vorbi lejer la persoana a III-a. Recomandarea mea e să le atrageţi atenţia făptaşilor, fără jenă: în fond corectarea obiceiurilor proaste a fost mereu o datorie obştească, nu?
Se poate ca o persoană cu dizabilităţi să întâlnească şi oameni care sunt voit dificili. E foarte greu de argumentat în astfel de cazuri, pentru că vor refuza colaborarea pretextând că au în vedere binele persoanei cu dizabilităţi. În realitate propriile lor temeri sunt cele care ies în faţă, iar în modul de panică omul oricum nu mai e atât de receptiv la argumente. Am întâlnit de exemplu antrenor de sală care refuza să-mi permită folosirea unui aparat pentru abdomene, pentru că e înclinat. Degeaba i-am explicat că nu mi se pare mai riscant decât deplasatul pe străzile Clujului: după el, strada e dreaptă, deci mai puţin periculoasă. Pe cuvânt acum: trotuare perfect drepte în Cluj? Cred că omul trăia într-un mall!
5. Câtă lume se va uita insistent?
Probabil că mai puţini decât s-ar fi uitat acum 20-30 de ani; în orice caz, comentariile de tip „vai, săracul” au scăzut. Adulţii cu dizabilităţi se obişnuiesc să ignore lucrurile acestea; dar este greu pentru părinţii unui copil cu dizabilităţi să primească privirile insistente, ori întrebările de tipul: „Nu se poate face nimic?” Părinţii unui copil cu dizabilităţi au şi aşa destule pe cap, de la comisiile de evaluare şi până la anxietatea privind viitorul copilului lor. Nu-i stresaţi suplimentar transmiţându-le indirect că nu au făcut suficient: sugestia mea e să presupuneţi din start că au luat în considerare toate lucrurile care se pot face în privinţa copilului lor.
Succes, capabilităţi şi rezilienţă oferă poveştile motivaţionale. Atunci când le citiţi însă, amintiţi-vă că în spatele acestor lucruri e multă muncă, multă anxietate şi multă planificare.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
