Una e să vrem să ajutăm o persoană cu dizabilităţi; alta e să insistăm asupra ajutorului, chiar şi atunci când nu e nevoie. Cel puţin în ce priveşte nevăzătorii, nu am întâlnit până acum vreunul care să nu fi fost „ajutat cu forţa”. Acest lucru produce uneori situaţii jenante, dar persoanele cu deficienţe de vedere au învăţat deja să-şi gestioneze jena prin amuzament. Problema e când ajutorul insistent ajunge să pună în pericol persoana căreia i se oferă. Cum se poate întâmpla asta? Din păcate cu foarte multă bună intenţie şi o doză de preconcepţii.
Foto: Foto: svklimkin/ Pixabay
Articol editat de cristina.rusu,
12 septembrie 2023, 11:46
Una e să vrem să ajutăm o persoană cu dizabilităţi; alta e să insistăm asupra ajutorului, chiar şi atunci când nu e nevoie. Cel puţin în ce priveşte nevăzătorii, nu am întâlnit până acum vreunul care să nu fi fost „ajutat cu forţa”. Acest lucru produce uneori situaţii jenante, dar persoanele cu deficienţe de vedere au învăţat deja să-şi gestioneze jena prin amuzament. Problema e când ajutorul insistent ajunge să pună în pericol persoana căreia i se oferă. Cum se poate întâmpla asta? Din păcate cu foarte multă bună intenţie şi o doză de preconcepţii.
„După ce s-a terminat vacanţa, învăţătoarea îi întreabă pe copii ce fapte bune au făcut pe vară.
– Am ajutat o bătrânică să treacă strada, spune George.
– Foarte bine, a răspuns învăţătoarea. Dar tu, Marius, ce fapte bune ai făcut?
– L-am ajutat pe George să treacă bătrânica strada.
– Foarte bine! Dar tu, Bulă, ce fapte bune ai săvârşit?
– I-am ajutat pe George şi pe Marius să treacă bătrânica strada.
– Bine, întreabă învăţătoarea nedumerită, dar de ce a fost nevoie de atâţia ca bătrânica să treacă strada?
– Pentru că bătrânica aştepta autobuzul şi nu voia să treacă strada!”
Exemplul clasic este cel al unei persoane văzătoare, hotărâtă să „facă o faptă bună în ziua respectivă”, care nu numai că ajută un nevăzător să traverseze strada, dar practic îl trage de mână împotriva voinţei lui. Lucruri de acest gen se întâmplă şi în cazul utilizatorilor de scaun cu rotile, mutaţi brusc de alţii fără să fie întrebaţi, ca şi cum ar fi un obiect de mobilier care stă în drum. Eu am păţit altceva pe când eram mai tânără şi mai… influenţabilă: o persoană bine intenţionată s-a oferit să mă conducă pe o bucată de drum, dar nu a ascultat indicaţiile mele; aşa că am ajuns amândoi rătăciţi pe după blocurile gri, ca într-o scenă de rău augur dintr-un serial poliţist.
Suntem educaţi să fim de ajutor pentru ceilalţi, iar persoanele cu dizabilităţi foarte evidente par să ofere ocazia de a face fapte bune simple şi directe. Este natural să intervenim pentru a reduce suferinţa percepută. Cu toate intenţiile bune însă, „ajutorul” impus persoanelor cu dizabilităţi este în primul rând iritant; în al doilea rând este periculos, mai ales dacă nu ştim ce facem, dar refuzăm să ascultăm indicaţiile persoanei cu dizabilităţi în privinţa ajutorului de care ar avea nevoie.
La baza fenomenului stau de multe ori câteva presupuneri greşite. Se presupune că persoanele cu dizabilităţi sunt neajutorate şi cumva demne de milă, că au întotdeauna nevoie de asistenţă. Mai rău, se presupune că persoanele cu dizabilităţi care refuză ajutorul fie o fac din mândrie prost plasată, fie sunt prea confuze să-şi recunoască propriile nevoi. Oricum, „ajutorul forţat” privează persoanele cu dizabilităţi de a-şi lua propriile decizii în ceea ce le priveşte, iar asta e la fel de dăunător şi de enervant ca orice barieră fizică.
Oferiţi ajutor dacă doriţi, dacă sunteţi în măsură să o faceţi în siguranţă şi în mod adecvat. Ascultaţi însă ceea ce spune persoana cu dizabilităţi, respectaţi-i decizia şi urmaţi-i indicaţiile. Dacă doriţi să ajutaţi, ajutaţi aşa cum vrea persoana cu dizabilităţi, chiar dacă nu este ceea ce aveaţi iniţial în minte. Şi să nu vă simţiţi prost dacă oferta dumneavoastră de asistenţă e refuzată: şansele sunt destul de mari ca persoana cu dizabilităţi să nu se chinuie atât de mult cum vi s-a părut, mai ales dacă nu a cerut ajutor.
