Prima pagină » Reportaje » Scriitorul norvegian Lars Saabye Christensen: Aproape toți scriitorii au ideea unui roman pe care nu-l vor scrie niciodată
Scriitorul norvegian Lars Saabye Christensen: Aproape toți scriitorii au ideea unui roman pe care nu-l vor scrie niciodată
Lars Saabye Christensen și Doina Borgovan
Doina Borgovan: Lars Saabye Christensen, este o mare bucurie să vă avem oaspete aici la Radio Cluj și să vorbim despre cea mai recentă carte a dvs, ”Bunica mea chinezoaică”. Am citit-o și am fost foarte emoționată în primul rând de iubirea uriașă pe care o simțiți pentru bunica dvs, dar și pentru că în această carte faceți o comparație între lumea de acum un secol și cea în care trăim. Dar să vorbim mai întâi despre carte. De ce ați simțit nevoia să o scrieți?
Foto: Lars Saabye Christensen și Doina Borgovan
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
15 septembrie 2023, 11:06
Doina Borgovan: Lars Saabye Christensen, este o mare bucurie să vă avem oaspete aici la Radio Cluj și să vorbim despre cea mai recentă carte a dvs, ”Bunica mea chinezoaică”. Am citit-o și am fost foarte emoționată în primul rând de iubirea uriașă pe care o simțiți pentru bunica dvs, dar și pentru că în această carte faceți o comparație între lumea de acum un secol și cea în care trăim. Dar să vorbim mai întâi despre carte. De ce ați simțit nevoia să o scrieți?
Lars Saabye Christensen: Plănuiesc să scriu această carte încă din vremea în care am început să scriu, adică în urmă cu 50 de ani. M-a inspirat povestea bunicii mele, care în anul 1906 a pornit într-o călătorie spre China. Pentru mine viața ei era ca un basm inspirat din realitate, și m-am simțit provocat ca scriitor să încerc să o recreez. Însă m-am apucat efectiv niciodată să scriu un roman cu acest subiect, fusese mereu doar ca un vis pentru mine. Întotdeauna mi-am spus: stai să scriu mai întâi carte asta, după care mă ocup și de cea despre bunica. Pănâ la urmă, uite că am scris-o, dar abordarea pe care am ales-o este foarte diferită. Am intitulat-o ”Bunica mea chinezoaică” și este povestea ei, povestea mea, povestea tatălui meu, este o carte despre meseria de scriitor și este și o poveste despre felul în care fiecare dintre noi este la un moment dat foarte strâns legat de anumite persoane. Iar eu am fost foarte legat de bunica mea, și ea încă joacă un rol foarte important în viața mea.
DB: Însă cartea nu este un roman, este mai degrabă o carte de memorii.
LSC: Nici eu nu sunt sigur ce este, de fapt. Aș numi-o mai degrabă un amestec de roman, poezie, eseu și autobiografie, dar în primul rând este o carte foarte personală.
DB: De ce nu ați optat pentru varianta de a scrie un roman, o operă de ficțiune?
LSC: Cred că aproape toți scriitorii au întotdeauna ideea unui roman pe care nu-l vor scrie niciodată. Este ca un fel de vis de care te tot apropii și te tot apropii. Și de fapt, așa și trebuie să fie. Nu o să-l scrii, este doar un fel de provocare.
DB: Spuneți asta și în carte. Că un scriitor va amâna mereu să scrie o anumită carte. De ce? Nu găsiți curajul, timpul, dispoziția necesare?
LSC: Pentru mine scrisul este foarte strâns conectat cu timpul. Timpul este foarte strâns legat de moarte, evident. Pentru mine toate astea sunt conectate, atunci când scriu poezie sau proză. Pe măsură ce scrii, deja s-a întâmplat, s-a petrecut, cu alte cuvinte, tot ce poți să faci este să scrii despre trecut. Însă acest trecut poate spune ceva despre viitor. Cel puțin, așa sper.
DB: Atunci când ați început să scrieți ”Bunica mea chinezoaică” v-ați dat seama că aveți la dispoziție foarte puține informații și surse de informare despre acea perioadă. Ce ați făcut? Cum ați procedat?
LSC: Întotdeauna recurg la un soi de înțelegere pe care o închei cu mine însumi. Mie îmi place să fiu foarte riguros atunci când scriu. Îmi plac regulile. Am nevoie de reguli atunci când scriu. Așa că mi-am spus că voi recurge la informațiile pe care părinții mi le-au transmis, dar și scrisori, documente, pașapoarte, bilete, ziare vechi, cărți poștale. Toate aceastea le-am descoperit atunci când părinții mei au murit, în urmă cu câțiva ani. Și aceasta a fost o provocare. A trebuit să descopăr povestea care se baza pe toate aceste documente și mărturii. Și, desigur, am recurs și la amintirile mele.
DB: Când citeam cartea mă gândeam că informația disponibilă despre părinții și bunicii noștri este foarte puțină, inexistentă, în vreme ce informația pe care o putem găsi despre noi este în cantități foarte mari. Nu e un pic ciudat?
LSC: Nu este numai ciudat, este și un pic înfricoșător. Aș vrea să știu mai multe lucruri despre bunica și despre bunicul și despre părinții mei, însă pe de altă parte mă gândesc că unele lucruri trebuie să rămână în umbră, poate că unele lucruri e mai bine să nu fie cunoscute și aflate niciodată. Și spun asta deoarece consider că este extrem de important pentru oameni să aibă secrete și intimitate. În schimb, în ziua de astăzi noi lăsăm urme peste tot. Cred. Cineva știe totul despre tine. Iar asta nu e bine. Este de fapt o pierdere a libertății. Spațiul privat este deosebit de important.
DB: O mare parte din carte conține tocmai gândurile dvs despre lumea în care trăim. Iar impresia mea citind cartea este că priviți cu melancolie și cu îngrijorare viitorul omenirii. De parcă vă întrebați: ce Dumnezeu se întâmplă cu noi?
LSC: Nu știu ce ni se întâmplă, însă ce pot să spun este că se întâmplă foarte repede. Evident, trăim vremuri înspăimântătoare. În special acum, că avem un război în Europa. Dar diferența dintre lumea de acum 100 de ani, din vremea bunicii mele, și lumea de acum este evidentă. Și ei au prins foarte multe schimbări în timpul vieții lor, ca și noi, de altfel, dar cred că ritmul cu care se petreceau schimbările atunci era mai lent, pe când acum ritmul schimbărilor este extrem, radical. Iar asta nu se poate compara cu nicio altă perioadă istorică. Pe mine asta mă sperie în special. Mă simt extrem de deconectat de timpurile pe care le trăim.
DB: Și ce poate face literatura în aceste timpuri?
LSC: O întrebare bună! Cred că literatura reprezintă o altă dimensiune temporală, o altă modalitate prin care să experimentăm timpul și memoria și felul în care spunem povești. Literatura face apel la un ritm lent, iar mie îmi place lentoarea, pe cate o consider tot mai importantă. Să nu te grăbești, s-o iei încet, să nu irosești timpul. Literatura pentru mine este o expresie foarte umanistă.
DB: Dar și muzica, nu-i așa? Pentru că și muzica este importantă pentru dvs. Ați declarat că piesa Penny Lane de la Beatles v-a făcut romancier, pe când Strawberry fields forever v-a făcut poet. Cum s-a întâmplat asta?
LSC: Eram adolescent, aveam cam 13-14 ani atunci când am ascultat pentru prima dată aceste cântece pe care le-ați amintit. A fost un moment magic. Când am auzit Penny Lane am fost fermecat de povestea din cântec și de felul în care relata, cu multă naturalețe, despre viața de zi cu zi. Este un cântec foarte frumos, bazat pe valori profund umane. Iar apoi, în Strawberry fileds, versurile lui John Lennon m-au impresionat foarte tare. Aceste două cântece m-au atras în această direcție a scrisului, am vrut și eu să scriu și poezie, și proză. Nu e deloc ușor, dar încă mai lucrez la asta.
DB: Scrieți în fiecare zi? Este o provocare pentru dvs să începeți să scrieți?
LSC: Da, scriu în fiecare zi.
DB: Este asta une dintre regulile despre care vorbeați la începutul discuției noastre?
LSC: Da, am reguli foarte stricte legate de scris. Îmi place să scriu dimineața. Am aflat după 50 de ani de scris că diminețile sunt momentul potrivit din zi pentru scris. Atunci mă simt într-o relație armonioasă cu limba și că ne plăcem reciproc dimineața. Așa că în fiecare zi mă trezesc foarte devreme dimineața și încep să scriu. Sau poate doar mă așez la birou și stau acolo. Dar e foarte important acest gest: să mă așez la birou și să pretind că scriu. Însă scriu de fiecare dată.
DB: Vreau să vorbim și despre relația dvs cu publicul și cu cititorii. Povestiți în carte un episod în care v-ați dus în China la un eveniment literar, iar diferențele culturale vi s-au părut foarte interesante. Cum a fost?
LSC: Da, diferențele culturale sunt, într-adevăr, foarte mari, dar în același timp atunci a fost evident cât de multe avem în comun, am avut un sentiment foarte familiar în legătură cu experiența pe care am avut-o acolo. Am mers acolo cu romanul meu ”Beatles” care se tradusese în limba chineză. Se întâmpla la 30 de ani după ce romanul apăruse în Norvegia. Pentru mine ca scriitor a fost foarte ciudat ca la vârsta de 62 sau 63 de ani, câți aveam atunci, să călătoresc în China și să vorbesc despre un roman pe care îl scrisesem când aveam 20 și ceva de ani. Deci nu a fost doar o călătorie fizică, pe alt meridian și într-o altă cultură, a fost și o călătorie în timp. Și cred că atunci am învățat ceva despre scris și despre mine. A trebuit să mă uit la literatura pe care o scrisesem dintr-un alt punct de vedere. Mi-a plăcut. Dar cel mai important lucru a fost că i-am văzut pe toți acei tineri chinezi care se puteau raporta cu ușurință la ce scrisesem eu și se identificau cu cartea. Romanul Beatles (tradus în limba română by Sanda Tomescu Baciu, la editura Univers – n.r.) este o carte despre patru băieți tineri care trăiesc într-un mic oraș numit Oslo în anii ’60. Iar povestea acestor băieți ajungea după 30 de ani în China. Vedeți, încă un exemplu pentru ce spuneam mai devreme: literatura ca o forță umanistă. Este de fapt legătura dintre culturi, iar mesajul este transmis prin limbă. Tocmai de aceea, traducerile sunt importante, iar traducătorii sunt ambasadorii literaturii. Munca lor este foarte importantă. Și pentru un scriitor este foarte important să poată citi literatura din alte țări. Ne îmbogățește.
DB: Aș vrea să vorbim și despre identitatea dvs. Pentru că sunteți jumătate norvegian, jumătate danez. Ați avut probleme cu această dublă apartenență?
LSC: Cred că am mai mult de două identități, după cum crede și Bob Dylan. Există doarte multe asemănări între Norvegia și Danemarca, în primul rând limba este asemănătoare, ne înțelegem fără probleme unii pe alții. Există însă și diferențe, de care am devenit conștient destul de repede în viața mea. Este în primul rând vorba despre umor, care este diferit. Am trăit în Norvegia toată viața mea, însă de mult ori mă plictisește întunericul și faptul că acolo totul este foarte serios. Întotdeauna mi s-a părut asta teribil de plictisitor. Însă în cultura din Danemarca am găsit ceva mai multă lumină, mai multă rapiditate și râdeam mai mult. Cultura daneză vorbea direct fanteziei și intelectului meu. Așa că încerc să combin această lumină daneză cu posomoreala norvegiană.
DB: Spuneți că daneza și norvegiana sunt foarte asemănătoare. Există însă în carte o scenă dramatică în care tatăl dumneavoastră spune că, danez fiind, și-a uitat limba.
LSC: Da, așa este! Însă este și mult umor acolo, pentru că tata s-a mutat de la Copenhaga la Oslo și s-a căsătorit cu mama imediat după cel de-al doilea război mondial, dar toată viața lui a vorbit doar limba daneză. Nu știa niciun cuvânt în norvegiană. Însă el vorbea o limbă daneză veche, pentru că limba vorbită se tot schimbă, apar cuvinte noi, argou, cuvinte preluate din engleză. Așa că între limba pe care tata o vorbea și daneza vorbită în prezent era o diferență foarte mare, el nu înțelegea limba care se vorbea la el în țară. Am râs atunci, dar pentru el a fost un moment foarte trist.
DB: Aveți o relație specială cu timpul, dar și cu spațiul, pentru că deseori scrieți despre Oslo, bunăoară.
LSC: Pentru mine este evident că o poveste trebuie să se petreacă undeva. Atunci când scriu trebuie să văd scena, să văd unde se întâmplă și ce se întâmplă. Da, sunt foarte interesat de locuri, camere, locuri în care oamenii se întâlnesc, practic. Pe de altă parte, ca scriitor, trebuie să cunosc epoca poveștii mele. Scopul meu este să fiu foarte precis în legătură cu timpul. Și convingerea mea este că toți scriitorii scriu despre timp. E imposibil să evadezi, pentru că scrisul în sine conține timpul.
DB: Vorbiți despre timp și ca spațiu. Asta ce înseamnă?
LSC: Poate că e greu de explicat. Când mă uit înapoi la viața pe care am trăit-o, îmi amintesc de anumite momente din ea, e ca și cum m-aș întoarce într-un spațiu anume. Este ca un loc pe care îl revizitez și în care petrec o perioadă de timp. Îmi place ideea că în interiorul timpului există spații în care timpul nu se mișcă. Așa văd eu lucrurile.
DB: Pentru finalul discuției noastre, o întrebare-clișeu. Nu sunteți pentru prima oară la Cluj. Cum vă simțiți aici?
LSC: Mă simt foarte bine. I-am spus Sandei, excelenta mea traducătoare din ultimii 30 de ani, că mă simt ca acasă. Acesta este un răspuns clișeu, dar chiar am simțit asta. Îmi place atmosfera de aici și-mi plac împrejurimile.
Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
