Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea librarului: Am fost la capătul lumii de Liviu Stănescu [AUDIO]

Ce mai citim: Recomandarea librarului: Am fost la capătul lumii de Liviu Stănescu [AUDIO]

Cine este el? Autocaracterizarea trecută pe prima pagină a cărții merită reprodusă:

Articol editat de cristina.rusu, 8 octombrie 2023, 06:00 / actualizat: 8 octombrie 2023, 9:12

”Cine ești tu, domnule Liviu Stănescu?, mă-ntreb de unul singur. Cel mai greu îmi este să scriu despre mine (…). Sunt doar un vagabond care adulmecă urmele lăsate de Panait Istrati sau de Walt Whitman. Sunt un hoinar fără pereche, pentru că dacă aș avea una, aș sta acasă! Sunt un ulițar căruia îi place să meargă alene, iar nu să alerge pe marile bulevarde. Sunt și un mare teleleu care cască gura la o pietricică ascunsă sub talpa bocancului. Sunt un rătăcitor care, nu o dată, luat de val, habar n-a avut unde a ajuns. Sunt un pierde-vară, dar și-un mare pierde-iarnă. Sunt un pribeag, o haimana, un fluieră-vântși-un vântură-lume pentru care abia colbul așezat pe haine, și scuturat la capătul zilei, e dovada că a trăit în acea zi. Sunt un haihuist.”

Acest domn haihuist, iată, a fost la capătul lumii, prin 106 de țări și teritorii, însă cartea sa, apărută anul acesta, nu e o carte de călătorii oarecare, e ca nicio altă carte de călătorie, nu are o ordine cronologică, pare că nu are nicio logică, dar te vrăjește, întrețesând visul și memoria, punând în fața cititorului fotografii și declarații, dialoguri fantastice cu ființe imaginare și descinderi ca prin basme, zbor prin spațiu și timp. Haihuistul nostru pare că se joacă după cum vrea cu aceste dimensiuni, pentru alții finite, pentru mulți dintre noi mult mai puțin expresive. Nu e o carte de memorii, nici de fotografie, nici strict de călătorie, e toate acestea și mult mai mult. Citind-o, mi-a fost imposibil să nu mă tot opresc si să iau câte o pauză de ”ce-o fi asta?” Textele primelor capitole mai ales, cum sunt Iubesc, deci trăiesc și Acasă la Dumnezeu, au coerența unor vise reamintite, notate parcă în momentul unic al trezirii îmbinate cu visarea. Poetice e puțin spus, cu toate că poți citi o bună parte din carte ca pe una de poezie, sau jurnal oniric, o scriitură tandră precum cântecele lui Andrieș, în combinație cu umor hâtru de Ivan Turbincă în conversație cu Dumnezeu.

Așa cum mărturisește într-una dintre întâlnirile radio savuroase mai sus pomenite, Liviu Stănescu umblă prin lume după dictonul ”să mergi pe toate drumurile lumii, să mergi nu să alergi”, aparținând unuia dintre cei doi mari călători cu sufletul pe palme, Istrati sau Whitman. Hoinăreala lui îl duce la o trăire foarte personală a lumii, a străinătății. El e mereu în dialog cu ea, chiar dacă adesea interior, deci într-un schimb constant cu celălalt, un troc mereu viu între eu și altul, făcut mereu cu prețuire pentru ceea ce trăiește. Microbul călătoriilor l-a prins în copilărie, datorită părinților săi care-l purtau peste tot în duminicile libere, iar țelul său de mai târziu a fost mereu să se lase de muncă și să călătorească, lucru pentru care însă a muncit o vreme din greu: în 1992 a deschis primul restaurant indian în România (el care ura mâncarea indiană, însă făcuse o promisiune de care s-a ținut), continuând cu unul marocan, tot în premieră în țara noastră, iar mai târziu cu un terasă celebră pentru concertele rock.

De ce alege cele mai îndepărtate locuri? Simplu, le ia pe rând, câte poate, lăsând la urmă continentele civilizate precum Europa sau America, pe care le poate vizita oricând mai ușor și la bătrânețe. În căutarea capătului lumii a trecut de nenumărate ori pe lângă moarte, de pildă pe Șoseaua Morții din Bolivia, sau contractând febră tifoidă în Iran, supraviețuind unui cutremur de mare magnitudine în Nepal sau fiind martor la scene din războiul civil din Kenya. N-a găsit capătul lumii nici acum, dar nu încetează să-l caute, îi place să meargă la capete de lume și să vadă ce se află după.

Ce e necesar să ai la tine pentru călătorii de genul acesta? Nebunia, răspunde el, tot în dialogul purtat la Radio Cultural.

Așa cum ne avertizeaza bine cunoscutul speolog si explorator, prieten al autorului, Cristian Lascu în introducere, Liviu Stănescu ”a ajuns peste tot, o beție de locuri, lucruri, peisaje, animale, oameni. (…) Dar se vede că, în toate călătoriile, aparatul lui foto a avut și un obiectiv întors spre sine.” A fost, printre altele, la Ushuaia, Cape Town, Cabo da Roca, Tonga, Insula Paștelui, Insulele Galapagos și la Polul Sud.

Fascinantă atât cartea cât și autorul ei, cum bine scrie și Radu Paraschivescu în frumoasa descriere de coperta patru:

”Poți să desenezi cearcăne asfințitului? De bună seamă. Dar să numeri stropii unei cascade? Și asta. Dar să zâmbești din buric? Ba bine că nu. Se întâmplă așa fiindcă Liviu Stănescu, mărturisitorul acestui drum la capătul lumii, este un personaj care sfiează calapoadele. Și asta încă n-ar fi nimic, s-au mai văzut ciudați care îți curentează simțurile și te țin mereu in alertă. (…)

Când în extaz sau în jubilație, când sângerind, ilustrează splendid diferența dintre turist și călător, dintre colecționarul de obiective si spiritul iscoditor, care străbate lumea cu o candelă in inimă.”