Cineastul italian Marco Bertozzi, membru în Juriul Astra Film Fest: Prin fiecare documentar făurești o imagine nouă, originală a lumii[AUDIO]

Profesor de film documentar și experimental la Universitatea IUAV din Veneția, Marco Bertozzi a fost Visiting professor la Université del Québec din Montréal și a predat la Universitè Paris 8 și la DAMS de la Roma3, la Centrul Experimental de Cinematografie (în sediile din Roma și din Palermo), și la CISA din Locarno. Se ocupă de cultura documentarului, de teoria și practica experimentării, de relația dintre cinematografie și celelalte arte, de istoria filmului italian.  A coordonat, pentru RAI Storia, Corto reale”, o emisiune despre autorii și formele documentarului italian, transmisă din 2013 până astăzi. În 2022 a fost distins cu Premiul Ministrului culturii pentru critica de artă care i-a fost atribuit de Accademia nazionale dei Lincei în prezența Președintelui Republicii Italiene, Sergio Mattarella.

Articol editat de cristina.rusu, 19 octombrie 2023, 14:12

Anul acesta este membru în juriul Festivalului de Film Documentar Astra, ajuns la ediția aniversară, 30.

A acordat un interviu în exclusivitate pentru Radio Cluj, realizat de Doina Borgovan.

DB: Domnule Marco Bertozzi, îmi face mare plăcere să vă spun bun venit în România și la Sibiu, pentru că știu că este prima dumneavoastră vizită aici.

MB: Mulțumesc, trebuie să spun că am descoperit abia acum Sibiul și constat că este un oraș foarte frumos, cu un centru istoric minunat, restaurat și plin de viață, ca urmare mă simt foarte bine și a fost o surpriză extrem de plăcută. Despre Sibiu am auzit pentru prima dată când eram student la Universitatea din Florența, profesorul nostru de Istoria artei ne-a vorbit atunci despre un tablou al marelui pictor renascentist italian Antonello da Messina, spunând că el se află la un muzeu din Sibiu. Așa că mâine mă duc să-l văd cu ochii mei neapărat.

DB: Sunteți membru al juriului Festivalului de Film documentar Astra. Ați avut ocazia până acum să vedeți atmosfera?

MB: Doar ieri am sosit la Sibiu și mi-am dat seama că mediul este deosebit de prietenos, că sunt mulți tineri, public numeros și multe locuri unde se fac proiecții, îmi place ce descopăr.

DB: Sunteți profesor universitar și predați istoria și evoluția filmului documentar, iar impresia mea de spectator este că filmul documentar se află într-o perioadă fastă de dezvoltare. E doar o impresie, sau lucrurile stau chiar așa?

MB: Da, este adevărat. Asta pentru că filmul documentar s-a desprins treptat de acea atitudine referențială, prin care ținea cu tot dinadinsul să convingă, adică acel concept în baza căruia documentarul nu făcea decât să relateze despre lumea vizibilă și despre acele aspecte foarte evidente ale ei. În ultimii ani însă documentarul a început să povestească și despre dorințe, despre subteran, despre invizibil, prin intermediul unei revoluții care include, spre exemplu, refolosirea creativă a imaginilor de arhivă, utilizarea creativă a animației de toate felurile,  adică o combinație între imagini create și imagini realiste, existente, fotografiate, ceea ce astăzi se numește reenactment (reconstituire istorică – n.tr.), adică o repunere în scenă a faptelor pentru a încerca să atingi aspecte mai profunde ale poveștii pe care dorești să o spui. Gândiți-vă doar la modul în care s-a schimbat ideea de voice over (vocea naratorului – n.tr.). Până în urmă cu câțiva ani, aceasta părea să vină de undeva din ceruri, avea acest caracter implicit al certitudinii că spune un adevăr incontestabil. În schimb, în prezent în filmele documentare găsim voci intime, voci nesigure, voci care uneori intră în conflict cu ceea ce ne arată imaginile. Ca urmare, pentru toate aceste motive, documentarul contemporan este un loc unde se fac cercetări și căutări în mult mai mare măsură decât o face cinematograful de ficțiune.

DB: Am văzut în biografia dvs că întâi v-ați luat licența în arhitectură, pentru ca abia apoi să vă îndreptați spre film. De ce ați făcut această alegere?

MB: Adevărul este că lucrarea mea de licență la arhitectură a fost un film și cred că la cinema poți ajunge parcurgând mai multe itinerarii. Poți să vii dinspre literatură, dinspre pictură sau, de ce nu, dinspre arhitectură. De când mă știu am fost pasionat de cinema și fără să vreau să neg valoarea studiului arhitecturii trebuie să spun că mă simțeam un pic încorsetat de el. Am încercat să lucrez într-un birou de arhitectură, dar nu-mi plăcea. Așa că mi-am continuat studiile, am făcut un doctorat în cotutelă cu Universitatea din Bologna și cu Universitatea din Paris, apoi un postdoctorat tot în cinema la Universitatea din Roma și treptat mi-am continuat studiile pe această direcție și am început să fac filme documentare.

DB: Care a fost primul film pe care l-ați făcut?

MB: Am făcut la început mai multe scurtmetraje, apoi primul film care s-a bucurat de recunoaștere a fost ”Notte per quattro amici” (O noapte pentru patru prieteni – n.tr.) care a câștigat un premiu la Festivalul pentru tineri cineaști italieni.

DB: De ce v-ați îndreptat spre documentar și nu ați ales să faceți filme de ficțiune?

MB: Cred că au fost mai multe motive. În primul rând, sunt fascinat de felul în care imaginile realiste pot să povestească despre o lume diferită de ceea ce vor ele să prezinte în mod obiectiv. În vreme ce în cinematograful de ficțiune este limpede că asistăm la o poveste creată de imaginația umană, în imaginile realiste impresia este de testimonial foarte puternic. Atunci când un film, filmul pe care eu îl fac, reușește să treacă dincolo de aceste aparențe, de acest prim strat al poveștii, simt o mare plăcere, pentru că e ca și cum atingi acele aspecte care se referă la subconștientul nostru, ceea ce la prima vedere scapă simțului comun. Cu alte cuvinte, îmi place să captez ceea ce în aparență pare să nu existe, să nu fie acolo, iar asta mi se pare un instrument de mare rafinament. Îmi amintesc că de-a lungul anilor am văzut unele documentare care m-au marcat pe când eram tânăr sau adolescent și care m-au făcut să doresc să fac și eu lucruri asemănătoare, pentru că le găseam fascinante.

Apoi mai e un aspect: cred că există o mai mare libertate în filmul documentar. Fimul de ficțiune are de cele mai multe ori nevoie de finanțări serioase, este mult mai conectat la sistemul industrial de producție, spre deosebire de filmul documentar care îți dă mai multă libertate, îți permite să începi să lucrezi imediat ce ai o idee. E adevărat că și în acest caz ai nevoie de finanțare, dar după părerea mea documentarul este ca un laborator, ca un prototip, e ca și cum cu fiecare poveste făurești o imagine originală a lumii, ca și cum ai turna de fiecare dată în formă o altă realitate. În cazul filmului de ficțiune folosești de fiecare dată aceleași modele, aceleași povești care au existat anterior în literatură, spre exemplu. Tocmai de aceea mie îmi place foarte tare filmul mut, cel magic și vizionar, cel alcătuit din pelicule colorate de mână, pentru că avea acel aer fantastic și se bucura de foarte multă libertate.

Însă trebuie să mai spun ceva: și documentarul poate fi plictisitor, repetitiv, mai ales atunci când tratează subiectele în maniera unui reportaj. Practic, atunci își pierde caracterul artistic și devine un instrument sociologic sau politic, pune accent pe ce relatează fără să fie atent la forma în care o face. Mie personal nu-mi plac documentarele în care contează doar conținutul. Din punctul meu de vedere, documentarul trebuie să rămână în primul rând artă cinematografică, imaginație, căutare a celei mai bune metode prin care pot pune în lumină tema despre care vorbesc. Pentru că dacă-și pierde aceste caracteristici, devine un simplu reportaj de televiziune.

DB: Dar și aceste reportaje plictisitoare pot avea o valoare istorică. Sunteți interesat tocmai de aceast refolosire a arhivelor de imagini. Peste 30 de ani lumea va privi altfel reportajele de televiziune.

MB: Aveți perfectă dreptate. Peste 30 de ani ne vom uita cu alți ochi la ce mai avea prin telefoane cu toții. Trecerea timpului transformă imagini banale în mărturii importante. Să ne gândim la toate acele jurnale de știri pe care instituțiile autoritare din Uniunea Sovietică de exemplu, sau din Italia fascistă le-au produs. Ele nu aveau calități sau interese artistice, dar în ziua de astăzi pornind de la acele filmări de arhivă se pot crea documentare extraordinar de interesante. Nu sunt puține situațiile în care asemenea filme câștigă premii la Bienale de artă contemporană.

DB: Pentru că ați vorbit despre ce avem cu toții prin telefoane, mă preocupă în ultima vreme tocmai această idee: ce se va întâmpla cu toată această cantitate enormă de filmări și fotografii? Pentru cine va dori și va putea să le folosească va fi un efort cumplit de selecție.

MB: Și eu mă gândesc la acest lucru. Și mă mai gândesc și la toate acele mailuri pe care le-am trimis în ultimii 30 de ani. Nimeni n-a mai scris și expediat scrisori pe suport de hârtie. Să nu uităm că majoritatea cercetărilor istorice s-au bazat pe documente scrise. Atunci când dorești să studiezi biografia unei personalități, dar și a unui om obișnuit, scrisorile sunt o parte importantă a cercetării. Acum nu mai avem aceste resurse, iar atunci când murim nimeni nu mai are acces la mailul nostru. De aceea cred că ar fi importante niște legi care să reglementeze această identitate a noastră digitală astfel încât moștenitorii noștri sau alte persoane să poată avea acces la aceste documente. Cu alte cuvinte, ar trebui să existe metode prin care să nu moară toate aceste documente virtuale odată cu moartea fizică a fiecăruia dintre noi. Ar fi tragic pentru cine va dori să reconstituie în viitor istoria acestor ani. Acest lucru e valabil și pentru ce avem prin telefoane. E adevărat că poate în viitor din acest punct de vedere ne va ajuta inteligența artificială, în sensul scanării mai ușoare a acestor imagini pe care le avem cu toții în telefon. Pentru că dacă e să mă gândesc la un documentarist care prin metode tradiționale începe să parcurgă toate aceste baze de date nu cred că ar fi omenește posibil. Eu sper că expertii din acest domeniu se gândesc la asta și au o soluție, pentru că în caz contrar nu se va mai putea scrie istoria.

DB: Cum vedeți inteligența artificială, o amenințare sau o oportunitate?

MB: În primul rând trebuie să fim conștienți că ea deja există și trebuie să ținem cont de ea. Spre exemplu, mă gândesc serios să-mi adaptez metodele de predare de la facultate la cursurile de film experimental propunându-le studenților să se gândească la moduri în care se pot folosi de ea gândind critic. Cred că e prea târziu să ne revoltăm împotriva ei, dar trebuie găsim acele instrumente culturale care să ne permită să o folosim dar prin mijlocirea unei conștiințe omenești care să verifice, să controleze ce rezultă din folosirea inteligenței artificiale. E clar că este și un mediu și un instrument pentru fake news, pentru false reconstituiri și dacă nu avem instrumentele care să ne permită să înțelegem devenim niște analfabeți digitali. Elimină multe meserii creative, iar aceasta este o problemă care modifică marea poveste care ni se spunea în anii 80 despre felul în care computerele ne vor ușura viața. Ni se spunea atunci că datorită lor vom munci mai puțin, că ele vor face mai rapid toate acele munci neplăcute, iar noi vom putea să călătorim, să ne iubim, să ne bucurăm mai mult de viață. Adevărul este că nu s-a întâmplat așa, lucrăm din ce în ce mai mult, stăm legați de calculator și tocmai de aceea este necesară o atitudine critică și metode prin care să ne apărăm, este necesar să apară acele instrumente culturale.

Părerea mea este că noii proletari sunt acele persoane care nu au acele instrumente culturale care să le permită să se apere de războiul mediatic la care suntem martori în prezent. Ba chiar aș merge mai departe și i-au numi subproletari, folosind un termen din filosofia lui Marx. Așa cum pe vremuri subproletarii nu erau capabili să perceapă ideea de apartenență la o clasă, putem face această analogie cu cei care în prezent nu sunt capabili să perceapă această supraexpunere mediatică rezultată tocmai din faptul că aceste dispozitive digitale sunt peste tot și își trăiește viața în mod pasiv și nu reușește să se apere.

Mă gândesc la toți acei oameni care stau la coadă și aruncă mii de EURO doar ca să aibă cel mai nou și mai performant model de telefon, de exemplu. Mi se pare o prostie, o nebunie. Ca urmare, un om de cultură este obligat să dețină instrumentele care să-i permită să se apere de toată această nebunie.

DB: Aș vrea să ne întoarcem la discuția noastră precedentă legată de filmul documentar. Întotdeauna mi s-a părut foarte greu să faci un film documentar, pentru că nu lucrezi cu actori profesioniști ci cu oameni obișnuiți pe care trebuie să-i convingi să facă abstracție de camera care îi filmează.

MB: Îmi adresați niște întrebări foarte bine țintite. Acum depinde foarte mult de genul de documentar la care ne referim. E adevărat, sunt mulți care încă mai fac filme documentare în această manieră, în care protagoniștii se prefac că realizatorul nu este de față. Aceasta este metoda care în anii 60 a revoluționat domeniul și care s-a numit cinéma vérité . Însă formele de documentar despre care am vorbit mai devreme și care se fac acum tot mai des merg într-o direcție contrară, nu vor să se prefacă că nu există camera de filmat, ba chiar se vede camera pe ecran, iar regizorul este o prezență activă care spune ”eu exist, sunt aici”. Există mai multe feluri de a face documentar în prezent, iar vechile metode adună și astăzi premii la festivaluri. Și cred că se întîmplă asta pentru că există încă acea concepție conform căreia documentarul nu trebui să intervină în realitatea despre care relatează, pentru că se crede că astfel se păstrează o anumită puritate a filmării. Mie mi se pare o idee nebunească, pentru că un documentar nu poate fi pur, există întotdeauna o alegere a unui punct de vedere, există alegeri pe care le faci la montaj, și așa mai departe. Deci, după cum formulează unui dintre principiile lui Heisenberg, orice cercetare științifică poate doar să ne relateze despre dispozitivul cu care s-a făcut respectiv cercetare. Și documentarul ne povestește doar despre faptul că facem un documentar. Ceea ce vedem este relația dintre regizor, camera sa și echipa sa o stabilește cu o anumită realitate pe care o filmează. Documentarul despre asta vorbește, nu despre adevărul cu privire la o anume situație exterioară.

DB: Eu mă gândeam și din punctul de vedere al relației cu protagoniștii unui documentar. Despre acea relație de încredere care ar trebui să se creeze între realizatorul filmului și subiectul său.

MB: Asta e o altă întrebare foarte interesantă, la care aș putea da mai multe răspunsuri. Pornesc de la un răspuns de tip financiar. Atunci când faci un film de ficțiune chemi un actor profesionist, îl plătești și îi spui că ai nevoie de el două sau trei săptămâni. Totul e limpede, el a citit scenariul, trebuie să joace un anume rol, e mult mai ușor așa.

În cazul filmului documentar așa e, trebuie să existe un raport de încredere între regizor și protagoniști. Ce pot primi aceștia în schimbul apariției în film? În unele situații povestea lor capătă notorietate, o notorietate de care nu s-ar bucura altfel. În acest caz există un schimb care se bazează pe așteptări legate de imaginar, de percepția de sine și în care și spectatorul are ceva de câștigat. În sfârșit, cineva spune și povestea mea! aceasta este ideea acestui schimb. Însă e limpede că uneori pentru a face un documentar regizorul riscă să deranjeze persoana, persoanele sau întreaga comunitate despre care povestește. Iar în acest caz e important să găsești un sistem de recompensă, de schimb reciproc avantajos. Uneori aceste schimburi rămân la nivel simbolic, de relație de prietenie, să spunem. Însă sunt și situații în care există recompense financiare, dar aici apare o întrebare: e corect să plătim protagonistul documentarului nostru? Eu cred că nu e corect în general, însă pot exista situații punctuale, concrete, în care să se accepte și recompense bănești, mai ales dacă povestea intră adânc în intimitatea cuiva, spre exemplu. Deși dacă există un onorariu există riscul ca personajul să joace un rol spunând ceea ce crede el că regizorul își dorește să audă.

Pe scurt, așa întrebări îmi puneți de parcă ați fi expertă în filmul documentar. Da, e nevoie să știi să construiești relații de încredere pornind de la faptul că fiecare are ceva de câștigat, și nu neapărat la nivel material.

DB: nu vreau să închei acest interviu fără să vorbim despre Federico Fellini, pentru că sunteți unul dintre fondatorii Muzeului dedicat cineastului la Rimini, iar în 2021 ați lansat o carte care se numește ”L’Italia di Fellini. Immagini, paesaggi, forme di vita” (Italia lui Fellini. Imagini, piesaje, forme de viață – n.tr.). De unde acest interes pentru el?

MB: Un prim răspuns simplu și banal ar fi că și eu sunt născut la Rimini, ca și Fellini. La Rimini în 2018 s-a lansat acest corcurs internațional de proiecte pentru un muzeu dedicat lui. Am participat la concurs cu un grup de 15 persoane, arhitecți și artiști, și l-am câștigat. Rezultatul mă încântă, ba chiar îmi face plăcere să vă invit, dacă veți avea drum vreodată prin Rimini. Tocmai datorită acestui proiect am făcut o muncă foarte amănunțită de cercetare legată de personalitatea lui Fellini, iar de aici s-a născut și această carte în care încerc să reconstitui istoria lui nu prin intermediul fiecărui film pe care el l-a făcut, ci din perspectiva relației deosebit de interesante pe care el a avut-o cu Italia și cu italienii. Fellini a devenit, ca Vespa sau ca Ferrari, un fel de simbol, pentru că el a reușit să vorbească despre o Italie neinstituțională, ci legată antopologic la țara reală, adevărată, de niște oameni care nu erau așa de perfecți cum discursul postbelic încerca să-i prezinte. El vorbește despre prostituate, despre infractori, despre vagabonzi, despre regizori care nu știu ce film să facă, în orice caz, o Italie și un mod de a face filme care era foarte departe de ideea hollywoodiană a poveștii strălucitoare cu final fericit. Punctul lui de vedere a fost mereu foarte ironic, privind lucrurile de la firul ierbii, de jos și nu de sus. El a reușit să facă legătura între o Italie rurală, autentică, nepervertită și imaginea unei țări așa cum o conturau și o promovau instituțiile statului.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.