Radioul înseamnă viață
Este luna aniversară pentru noi la radio, așa că este firesc să ne uităm în urmă, să căutăm povești din trecut și să depănăm amintiri.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 22 martie 2024, 11:28 / actualizat: 22 martie 2024, 13:23
Am stat de vorbă cu o parte din colegii noștri care sunt pensionari acum, dar pentru care lucrul în radio a însemnat bucurie, prietenie, viață trăită cu rost.
Anca Băltan a lucrat 22 de ani în departamentul Actualități, pe care l-a și coordonat o perioadă destul de lungă. Spune că pentru ea radioul a însemnat și înseamnă viață:
Reporter: Vorbim despre acești 70 de ani de Radio Cluj, câți dintre ei au făcut parte și din viața ta?
Anca Băltan: 22 de ani… Și mă chiar gândeam că obișnuiam să-i spunem Casa Radio. Și într-adevăr, pentru mine Casa Radio a fost 22 de ani, un al doilea ”acasă”.
Reporter: Cum ai început? Povestește-ne despre primele tale zile în radio. Ce te-a impresionat? Ce te-a speriat?
Anca Băltan: Prima mea zi în radio a fost chiar 15 martie.
Reporter: Deci ai început cu o sărbătoare!
Anca Băltan: Exact. În 1990. Chiar era o o petrecere mare atunci în sala în care acum este redacția maghiară. Și cum să spun, spaimele erau și mari și multe, pentru că era o lume despre care nu știam mare lucru. Era o mare șansă care mi s-a oferit după ’89 și-mi aduc aminte că stăteam cu, mă rog, încă câțiva colegi care au reușit atunci la concurs, împreună cu mine, stăteam lipite sau lipiți, că eram și fete și băieți așa de peretele din partea dreaptă cum intri și la un moment dat cineva zice: uite, alea sunt fetele noi! Uite ce speriate sunt! Și chiar așa eram! Da, da, totul era nou. Deci da, spaimele aveau de ce să fie mari și multe.
Reporter: Ai făcut o schimbare de carieră, de meserie. A trebuit să înveți de la zero o nouă profesie.
Anca Băltan: Exact așa cum spui! Am luat-o ca pe o șansă pe care mi-a dat-o viața și dincolo de faptul că a fost cea mai bună perioadă din viața mea și nu numai din punct de vedere profesional și uman și așa… în care m-am reinventat, m-am redescoperit, în care am învățat enorm de multe lucruri și cum să spun, mă gândesc cu atâta drag la cei 22 de ani și am avut așa emoții de dimineață, știind că o să mă suni și că sunt cumva în cealaltă postură: nu eu sunt cea care iau interviul ci eu sunt cea care sunt întrebată.
Reporter: Într-adevăr, atunci când ești de partea cealaltă a microfonului ai alte emoții și te raportezi altfel la el.
Anca Băltan: Exact, exact.
Reporter: A făcut parte din viața ta microfonul vreme de 22 de ani. Spune-mi, te mai gândești la radio, ți-e dor de radio?
Anca Băltan: Mi-e dor de radio și acuma, sigur că au trecut ceva ani de când nu mai lucrez acolo și mă rog, cumva, regretele de a nu mai face parte din colectivul de la radio s-au atenuat. Sigur, preocupările devin altele în timp, dar radio este parte din viața mea, adică eu când mă trezesc dimineața, primul lucru dau drumul la radio. Dacă noaptea nu dorm bine, deschid radio și în funcție de ce se transmite la radio, știu cât e ceasul. Deci nu există moment atunci când sunt acasă în care să nu meargă radio.
Reporter: Ai coordonat vreme de mulți ani Redacția Actualități, care era numită și batalionul disciplinar, pentru că era o școală dură, era o perioadă în care se muncea foarte mult. Hai să ne amintim de acea perioadă. Cum ți-o amintești tu?
Anca Băltan: Ca pe o perioadă foarte, foarte intensă, o perioadă în care în fiecare zi se întâmpla ceva nou. Îmi amintesc de forfota din cabina de emisie, de pe coridoare, din cabinele de montaj. Îmi amintesc cu mare drag de ședințele de redacție, în care erau mulți, pentru că a fost o perioadă în care redacția a fost foarte mare. Cred că peste 20 de oameni erau inclusiv cu, mă rog, colegii noștri care erau corespondenți în alte județe. Și faptul de a fi implicat în tot ce se întâmplă în lume, faptul că am trăit împreună mari prefaceri, ca să zic așa, în viața de după 1989. Am făcut parte practic din cele mai importante evenimente care ne-au marcat mersul în lume.
Reporter: Practic nu exista eveniment de după ’90, în primele decenii de după Revoluție, pe care Radio Cluj și noi să nu le fi trăit așa, altfel, la cald, direct, nu?
Anca Băltan: Da, îmi aduc aminte de toate transmisiile în direct: de Ziua Națională, mă rog, de alte evenimente, de campaniile electorale, de alegeri, de mineriade, de 11 septembrie, de știu eu…astea sunt evenimentele care îmi vin acum în minte și pe care le-am trăit acolo, împreună, cu toții. Știi că mergeam de dimineață în redacție și stăteam până seara. Nimeni nu se uita la ceas – vai, ar trebui să plec acasă. Nu exista așa ceva. Erai acolo.
Reporter: Erai acolo, trăiai, nu? Nu aveai niciun motiv pentru care să te duci acasă pentru că aveai impresia că vei pierde ceva foarte important.
Vorbitor 3: Așa e, așa e, da, da.
Reporter: Aș vrea să vorbim și despre o emisiune pe care o iubim foarte tare, amândouă, pentru că împreună am lucrat la ea: Carte de vizită, o emisiune de documentar pe care am iubit-o foarte tare…
Anca Băltan: Ce să spun despre Carte de vizită? Că-mi aduc aminte cum s-a născut Carte de vizită după nu știu câți amar de ani de Actualități, când am simțit nevoia să mai facem și altceva. Și un documentar mi s-a părut la vremea respectivă sau ni s-a părut, că doar împreună ne-am gândit la el, foarte generos. Și știu că inițial ne gândeam la niște chestii mai restrictive, așa ca tematică și lucrând, ne-am dat seama ce șanse uriașe avem cu acest documentar să aducem la cunoștința ascultătorilor lucruri mai puțin cunoscute, lucruri pe care le-am descoperit umblând noi pe teren și documentându-ne. Și mă bucur că am reușit să facem treaba asta câțiva ani buni. Poate tu îți aduci aminte câți, eu nu mai… Dar vreau numai să spun că pe un raft din dulapul meu zac nu știu câte CD-uri cu o parte bună din emisiunile pe care le-am făcut împreună și mă gândesc că poate, știu eu, vreodată cineva să le asculte. Eu sper să o facă nepotul meu. Nu știu dacă o să-l mai intereseze așa ceva.
Reporter: Cine știe, atunci când o să fie și el nostalgic, așa cum suntem noi…
Anca Băltan: Probabil, poate că da.
Reporter: Vine și nostalgia odată cu vârsta, dar vreau să ne amintim ce însemna mersul pe teren, întâlnirile cu oamenii, felul în care căutam subiecte?
Anca Băltan: Oh, da… Mi-e și greu să adun toate amintirile astea pentru că am descoperit împreună o lume care nici nu știam că există. Am întâlnit oameni extraordinari. Îmi aduc aminte ce a însemnat pentru noi, că pe oriunde mergeam și spuneam că suntem de la Cluj, lumea se raporta la noi ca la nu știu, parcă veneam de la Mecca sau nu știu cum să spun…. Deci, ăsta e primul sentiment de care-mi aduc aminte, recunoașterea faptului că suntem de la Cluj, de la radio, de la Radio Cluj. Pe urmă, îmi aduc aminte de întâmplări trăite împreună, atunci când țin minte, la Sibiu fiind, s-a luat după noi o mașină și nu știam ce vor și de fapt recunoscuseră sigla pe mașina noastră și voiau numai să povestească cu noi și ne știau după nume. Și da, lucrurile astea îmi vin acum în minte. Sau știu eu, să te duci pe stradă și cineva să-ți recunoască vocea sau într-un magazin… sunt niște lucruri greu de imaginat și greu de povestit.
Reporter: Și greu de sintetizat, pentru că ar fi foarte multe de spus.
Anca Băltan: Da, exact așa. Și mi se învălmășesc în minte toate amintirile astea. Zilele astea chiar am stat și m-am gândit mult mai mult la tot ce a însemnat Radio în viața mea decât o fac în mod obișnuit.
Reporter: Și dacă ar fi să sintetizezi, ce a însemnat din punct de vedere uman, profesional, pentru tine?
Anca Băltan: Păi, nu știu, eu când spun Radio Cluj spun viață! Deci am trăit acolo 22 de ani, după cum ți-am spus, am trăit cele mai bune momente din viața mea și nu numai profesional. Acolo mi s-au întâmplat lucruri multe pe care le-am trăit alături de voi. Îmi aduc aminte când a intrat fiica mea la facultate și aveam pager atunci, nici n-aveam telefoane mobile și am dat un mesaj colegilor din redacție: Ioana a intrat la facultate! Și într-o jumătate de oră toți ați fost acasă la mine. Cum să spun… (râde)
Reporter: Da, eram și în afara radioului foarte uniți, foarte legați.
Anca Băltan: Da, pentru că a fost o perioadă în care cu toții am crezut cu sinceritate că lucrurile se schimbă, că trebuie să punem umărul la schimbare. Totul era nou, eram tineri, altul era entuziasmul și faptul că am fost obligați tot timpul să învățăm ceva. N-am avut momente moarte, n-am avut momente de plictiseală pentru că trebuia să fii acolo prezent, cu toate. Adu-ți aminte când s-au introdus calculatoarele și când Zorin ne-a luat toate mașinile de scris! Am fostdisperați. Și Zorin a zis: păi dacă nu vi le iau n-o să învățați niciodată. Și câte texte am pierdut, că nu știam să salvăm și câte înregistrări ratate… Nu aveai timp să te plictisești acolo. Viață, viață, viață!
Reporter: Ca să nu mai vorbim despre telex-ul care ne trimitea știrile de la AGERPRES cu niște pătrățele. Și ce dexteritate aveam să citim cu pătrățele în loc de diacritice.
Anca Băltan: Da, dacă îți dezvolți într-adevăr tot felul de abilități. Nevoia te învață.
Reporter: Așa este. Deci și din punct de vedere tehnic lucrurile s-au schimbat și noi am preluat cumva din mers și schimbările astea.
Anca Băltan: Păi, când am intrat în radio, habar n-aveam ce înseamnă să fonotechezi o bandă și de la forfecuță și scotch și bla bla, bla bla, am ajuns să ne ilustrăm singuri emisiunile.
Reporter: Exact.
Anca Băltan: Toate astea sunt învățate în timp, acolo, alături de colegele noastre din cabinele de montaj și alături de colegii din emisie. Să nu uităm nicio clipă că radio înseamnă muncă în echipă, dacă nu sunt colegii din celelalte departamente, ești un nimeni.
Reporter: Așa este. Pentru finalul discuției noastre, un gând: Radio Cluj 70.
Anca Băltan: Să rămâneți uniți, să rămâneți împreună și să vă gândiți tot timpul că e o șansă extraordinară să lucrezi într-un post de radio care înseamnă viață, care te menține în contact cu tot ceea ce se întâmplă în lume. Mulți ani înainte, Radio Cluj! Vă iubesc.
Anca Băltan
Liliana Popa s-a prezentat la un concurs de angajare pentru un post de inginer în departamentul tehnic, dar s-a trezit pe neașteptate crainică la Radio Cluj. Iată cum își amintește începuturile ei la microfon:
Reporter: Dragă Lili, Radio Cluj a împlinit 70 de ani și aș vrea să te întreb din acești 70 de ani, câți ai petrecut și tu aici, în studio?
Liliana Popa: Nici nu-mi dau seama, n-am realizat cât de mulți au trecut. Au fost 30 de ani, 30 de ani extrem de emoționanți, extrem de plini, 30 de ani în care cred că m-am bucurat de fiecare clipă împreună cu ascultătorii Radio Cluj. Este o bucurie când mă gândesc că Radio Cluj a ajuns la o așa vârstă frumoasă și este încă atât de tânăr.
Reporter: Povestește-ne despre primele tale zile în radio, cum ai ajuns aici, cum ți s-a părut la început, cât de tare te-ai speriat?
Liliana Popa: Îngrozitor de tare m-am speriat, să fiu foarte sinceră, în momentul în care am realizat ce voi face. Tocmai venisem la Cluj din Satu Mare. Era 1990. Era perioada aceea de foarte mari frământări în România, imediat după Revoluție, eram toți foarte fericiți, ne simțeam foarte liberi, dar era o problemă cu posturile în inginerie. Eram femeie și nu mai dorea nimeni în nicio fabrică o femeie inginer. Era așa, o perioadă poate puțin mai ciudată. Pentru că nu aveam post, am venit să-mi încerc șansele la Cluj. M-am mutat la Cluj și am aflat că la Radio Cluj este un post de inginer. Am venit să dau concurs pentru postul de inginer. Nu mi-am imaginat nicio secundă că aș putea să fac radio. Nu știam nimic despre radio și în momentul în care trebuia să înceapă concursul, în loc să mi se dea o foaie de hârtie să scriu ceva, am fost pusă în fața unui microfon. Acea întâlnire cu microfonul este cel mai emoționant moment din viața mea. Nici nu știam unde să mă așez, ce trebuie să fac. S-a închis ușa, eram într-o cabină și pe partea cealaltă a ochiului magic, cum îi spunem noi, a apărut o mare de oameni și au început să-mi pună tot felul de întrebări. După aproximativ o jumătate de oră în care nu înțelegeam ce mi se întâmplă, s-a deschis ușa și mi s-a spus: domnișoară, ești angajată! Vei fi noul crainic la Radio Cluj. Am fost de-a dreptul consternată. Nici nu știam ce înseamnă să fii crainic la Radio Cluj. Iar pentru mine, oamenii de la radio, ca și actorii, ca și oamenii de pe scenă, erau de la teatru, erau niște zei. Nu-mi imaginam că aș putea să intru în rândurile lor. Eu sunt o fire pragmatică, un inginer, un om practic și am întrebat ce înseamnă asta. Mi s-a spus: vei afla, deocamdată intri în emisie. O doamnă, Ana Huțanu, te duce până acolo să îți arate ce trebuie să faci, și din prima zi și din acel moment eu am început să fac radio. Mi-am dat seama că fac radio peste trei luni, când m-am întâlnit cu un vecin și acel vecin mi-a spus: v-am ascultat la radio, ce voce plăcută aveți! Au urmat 3 zile de bâlbe pentru că mi-am dat seama că am ascultători.
Reporter: Ce poveste frumoasă, Lili! Deci tu ai fost crainica Radio Cluj, cât timp?
Liliana Popa: Am fost crainica aproximativ o jumătate de an și am fost suficient de arogantă în acel moment să-i spun inginerului șef, dl. Onoriu Atanasiu, că nu voi sta mai mult pentru că eu îmi trădez profesia. Eu vreau să fiu ingineră. Eu nu vreau să fac o meserie pentru care sunt nepregătită și fiindcă m-am plâns, am fost mutată în redacție, la Actualități. Și trebuie să recunosc că atunci a început marea mea dragoste pentru radio. Cred că știrile știm cumva că această activitate face parte din mine. A fost cea mai mare bucurie. Am făcut atât de multe emisiuni… Din momentul în care am aflat că voi fi intervievată, ceea ce este foarte ciudat pentru mine să acord un interviu, cred că toată viața mea la Radio Cluj mi-a trecut prin minte și mi-am amintit încet-încet de emisiunea de seară pentru copii, de emisiunea socială Perspective, de O oră pentru toată lumea. Dar, toate astea nu au fost și nu mi-au rămas la suflet așa cum mi-a rămas perioada la Camera știrilor sau bucătăria știrilor, pentru că este acel contact pe care îl ai într-una cu oameni noi. Este acel loc în care trebuie să fii mereu activ, în care nu poți să îți permiți să nu fii prezent, în care trebuie să ai puterea și să înveți nu doar să asculți, ci să și taci, ceea ce pentru o vorbăreață ca mine era o provocare. Era o provocare pentru că întâlneam oameni atât de interesanți și întotdeauna când te întâlnești cu un om dintr-o anumită profesie, mai ales când ești om de actualități, indiscutabil trebuie să înveți ceva despre acel om și există tendința să-l completezi tu. Ori, trebuie să înveți să îl asculți pentru că nici nu poți să realizezi ce surprize îți poate oferi ție și ascultătorilor tăi.
Reporter: Tu ai fost mai mult decât știrist, ai fost coordonatoarea Camerei Știrilor vreme de foarte mulți ani. Ai fost și prima mea șefă și îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere de acea perioadă în care eram cu toții ca niște pui în jurul tău. Tu, mama cloșcă, care aveai grijă de noi nu doar din punct de vedere profesional, ci și uman. Cum îți amintești tu atmosfera la camera știrilor?
Liliana Popa: Cu foarte mare drag. Chiar spuneam de bucătăria de la Camera știrilor pentru că aveam sentimentul că suntem cu toți undeva acasă și toată activitatea de acolo cumva se prelungea și în afara radioului. Îmi aduc aminte că de câte ori aveam disensiuni, ieșeam cu toții la o cafea, era o terasă mică în față la radio și ne adunam toți și dialogam într-una. Problemele acestea se rezolvau într-un fel foarte drag, foarte drag mie. Faptul că am cunoscut, v-am cunoscut pe voi a fost un privilegiu, pentru că o altă mare bucurie este să cunoști mereu oameni tineri. Ei te și păstrează tânără. Eu nu îmi pot imagina încă că sunt o pensionară, pentru că eu încă trăiesc prin Radio Cluj, ascult Radio Cluj și pentru că ultima perioadă am fost editor și producător, recunosc că în continuare produc emisiunile, dialoghez cu voi, mă gândesc oare ce aș fi întrebat eu oare ce muzică urmează, oare ce se mai întâmplă. Cunosc punctele fixe din fiecare emisiune. Însă, exact așa cum spuneam, perioada care mi-a rămas la suflet a fost aceea de la știri și cât de mult am explorat atunci. Îmi aduc aminte de primele intervenții în direct, pentru că noi am început cu benzile de magnetofon, fonotecam benzile de magnetofon. Îmi aduc aminte când lipitura nu era bine făcută și se rupea banda și trebuia să ai tot timpul o altă bandă lângă, de rezervă. Pe urmă transmisiunile de la evenimentele în direct. Era acea perioadă în primii ani, în anii 90, când, să ne amintim, au fost mineriadele, că picau guvernele în direct, aș putea spune la Radio Cluj. Intrai la un radiojurnal și nu știai cum se va schimba știrea atunci. Iar relația cu voi, faptul că știam că ne putem baza unii pe alții, că în orice moment orice se schimbă, cineva de la camera știrilor fuge repede în direct și intervine și te ajută. Și lucrurile se desfășoară astfel încât întotdeauna să dai informația clară, informația corectă, informația în timp real. Fiindcă marea bătălie în acest peisaj radiofonic este să fii primul. În felul acesta îi oferi ascultătorului exact informația de care are nevoie și faptul că tu ești primul îți asigură fidelitatea lui, nu numai dragostea lui.
Reporter: Da, fidelitatea și faptul că el simte că se poate baza pe tine. Iar asta mi se pare o mare responsabilitate pentru noi.
Liliana Popa: Așa este, așa este și este o responsabilitate care continuă, care a rămas pe umerii voștri, pe puii de atunci.
Reporter: Puii de atunci care s-au făcut mari care între timp, au crescut.
Liliana Popa: Da, care chiar au depășit majoratul.
Reporter: Da, așa este. Lili, pentru finalul discuției noastre, un gând pentru Radio Cluj 70.
Liliana Popa: Să rămână la fel de tânăr, să rămână la fel de implicat în comunitatea noastră, a tuturor celor care vă ascultăm acum, pentru că am devenit și eu ascultătoarea voastră, să se înconjoare de oameni noi și să păstreze același spirit viu și același dialog minunat cu ascultătorii! Iar ascultătorilor noștri le mulțumesc din tot sufletul că am ocazia să le fiu din nou alături și ei să-mi fie din nou alături, și să aibă o viață superbă, minunată și îndelungată. Mulțumesc, Radio Cluj.
Liliana Popa
La jubileu ne amintim și de cei care nu mai sunt printre noi și pe care nu i-am mai putut ruga să-și depene amintirile. Gând bun și recunoștință și celor care, din motive de sănătate, nu au putut povesti la microfon, dar care iubescu radioul în continuare, deși s-au pensionat de multă vreme.
Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
