Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea librarului

Ce mai citim: Recomandarea librarului

Primul roman al lui Marco Balzano care apare la noi, ”Eu rămân aici”, tradus din limba italiană de Elena Bănică și apărut în colecția Folio a editurii Litera, spune o poveste care are elemente comune cu întâmplări care s-au petrecut și în țara noastră.

Articol editat de cristina.rusu, 28 aprilie 2024, 06:00

În 1950, odată cu construcția barajului, satele Curon și Resia sunt înghițite încet de apele lacului nou format.

E o realitate care nu ne e străină nici nouă, mai ales din perioada comunistă când localități întregi au fost depopulate și strămutate pentru a face loc bazinelor de acumulare ale hidrocentralelor care aveau să alimenteze cu energie progresele economice ale țării.

Doar bătrânii locului și verile secetoase care scot de sub ape rămășițele fostelor așezări mai amintesc de dramele petrecute acolo.

Curonul e un sat din nordul Italiei, parte a regiunii istorice Tirol, o provincie cu o populație vorbitoare de limbă germană împărțită la finalul Primului Război Mondial între Austria și Italia.

Instaurarea fascismului în statul peninsular a venit cu o politică dură de suprimare a elementelor germanice: schimbarea numelor și italienizarea lor, interzicerea vorbirii și a predării limbii germane sau abuzurile împotriva populaților vorbitoare de această limbă.

Înțelegerea dintre Hitler și Mussolini din 1939, când acestor locuitori li s-a permis să aleagă între a rămâne sau a se îndrepta spre Germania nazistă, a dus la noi drame și conflicte care aveau să dezbine familiile și comunitățile deja încercate de soartă.

Urmează tragediile celui de-al Doilea Război Mondial și anul 1943 când Tirolul de Sud este ocupat de naziști.

Sfârșitul războiului readuce Curonul în spatele frontierelor italiene.

Acesta e contextul istoric pe fundalul căruia se desfășoară întâmplările din romanul lui Marco Balzano. Însă peste acest cadru se suprapune și cronologia construcției barajului care într-un final avea să ducă la apariția lacului Resia.

Eu rămân aici este mărturisirea ultimilor treizeci de ani al acestui sat spusă de Trina, o femeie care și-a petrecut întreaga viață în acel loc.

Romanul este scris ca o confesiune către Marica, fiica Trinei, care într-o noapte a anului 1939 alege să-și părăsească familia fără nicio veste, cu direcția Germania.

Durerea și furia pe care le lasă în urmă gestul fetei, uitarea care uneori pare că vindecă, dar și o iubire prea puțin rostită care nu încetează să-i urmărească pe membrii familiei se îmbină în această poveste cu istoria necruțătoare a începutului de secol trecut.

Dacă istoria acelor locuri și cea a barajului nu mi s-ar fi părut încă de la început capabile să găzduiască o poveste mai intimă și personală, prin intermediul căreia să filtrez Istoria cu I mare, dacă nu mi s-ar fi părut încărcate cu o valoare mai generală care să-mi permită să vorbesc despre nepăsare, despre granițe, despre violența puterii, despre importanța și neputința cuvântului, nu aș fi găsit, în ciuda fascinației pe care această realitate o exercită asupra mea, interesul necesar pentru a studia acele evenimente și a scrie un roman, este ceea ce ne spune Marco Balzano despre scrierea romanului său și aici e și miza cărții.

Fiecare roman care va apela la realități istorice va fi într-o ultimă instanță o mărturie a modului în care omul s-a adaptat și a supraviețuit evenimentelor mai mari sau mai mici care i-au modelat locul și timpul său.

Dar ceea ce cred că face lectura acestui roman o descoperire mai mult decât plăcută și care poate intriga este nota de solidaritate umană pe care are șansa să o imprime asupra cititorului confesiunea personajului feminin.

Mai mult decât atât, adresarea poveștii unui personaj pe care-l așteptăm să apară dintr-un moment în altul și a cărui istorie spusă de Trina se oprește la un moment dat încastrează perfect întregul roman într-o realitate interioară surprinzător de familiară fiecărui individ: cea a deznădejdii și a speranței revederii cuiva drag. În ultimă instanță, prin pactul ficțional, să nu uităm, și noi suntem Marica căreia-i scrie Trina.