”Actoria e un sport de echipă” – Jojo T. Gibbs, protagonistă în ”Dogman”

Actoria e un sport de echipă – interviu cu actrița americană Jojo T. Gibbs, protagonistă în ”Dogman”, cel mai recent film regizat de Luc Besson, invitată specială la TIFF 2024

Articol editat de Carmen Sas, 16 iunie 2024, 20:38

Actoria e un sport de echipă

Anca Mureșan Bota: Numele tău este Jojo T. Gibbs. Am o curiozitate personală, de la ce vine T.?

Jojo T.Gibbs: De la Trenae, e numele pe care mi l-a pus mama mea. (Râde.) Nu m-a mai întrebat nimeni asta. M-am gândit la un moment dat să renunț la el, însă când am pus această inițială m-am inspirat de la Taraji P. Henson (n.r. actriță americană nominalizată la Oscar pentru rolul din ”Strania poveste a lui Benjamin Button”). Îmi plăcea cum sună și mi-am spus că o să-mi zic Jojo T. Gibbs.

Și Jojo?

E porecla pe care mi-a dat-o profesorul meu de sport din liceu. Pur și simplu nu știu de ce nu reușea să îmi spună numele corect, în fond nu sunt decât 6 litere, dar el îmi spunea Jojo și așa a rămas. L-am corectat de câteva ori, dar el tot Jojo îmi spunea. Numele meu de fapt este Jonica.

Toată lumea îți prezice un viitor strălucit în cinema și te numește ”stea în ascensiune”.

Chiar sper să fie așa, îmi place mult să joc. Când sunt pe scenă, nu mă uit la ceas, nu mă interesează cât timp petrec acolo. Mă interesează doar să fac cât mai bine ce am de făcut pe scenă.

Te uitai la filme când erai mică?

Da, am văzut multe filme când eram mică. Am spus deja de multe ori că filmele lui Luc Besson le-am văzut cu mult timp urmă. Am văzut ”Leon Profesionistul”, ”Lucy” și mi-amintesc cu multă nostalgie că am văzut ”Al cincilea element” împreună cu tatăl meu. De câte ori mergeam la el ne luam pizza sau mâncare chinezească și ne uitam la filme. Împrumutam casete VHS și asta făceam un weekend întreg. Tata e un tip introvertit, îi place să stea în casă, așa că ne petreceam mult timp vizionând filme.

Ai vrut să devii jurnalist.

Întotdeauna am vrut să fiu actriță, dar nu am avut curaj să fac asta. Cînd am mers la facultate, inițial am ales ceva sigur și m-am îndreptat către business, însă mi-am dat seama în scurt timp că vreau altceva, dar cum tot nu am avut curajul să admit că vreau să fac actorie, am ales jurnalismul. Eu am locuit în orașe mici, iar știrile locale se refereau la oameni pe care îi cunoșteam; acolo toată lumea cunoaște pe toată lumea și fiecare știe ce face celălalt. Mi s-a părut că făcând meseria de jurnalist era ca și cum stăteam în aceeași cameră cu cei despre care scriam. Și mă mai deranja faptul că, din punctul meu de vedere, jurnalismul nu lasă loc pentru creativitate, ci te obligă să spui adevărul. Eu doream să fiu creativă.

Când ți-ai dat seama că vrei să fii actriță?

Când eram mică, fratele meu stătea cu mama, iar eu am stat câțiva ani cu străbunicii, așa că mă jucam de una singură. Aveam o imaginație debordantă și inventam mereu povești. De exemplu, am pretins că am fost răpită, m-am legat singură, am căzut din pat și mi-am julit bărbia. Toată lumea era răpită, de ce să nu mă fi răpit și pe mine cineva? Mă credeam un fel de Kevin din ”Home alone” și am intrat foarte bine în rol, mă străduiam să fac totul ca și când fusesem răpită cu adevărat. Deci se poate spune că joc roluri de când eram copil.

Ai început cu stand up comedy și continui să faci asta de mulți ani. Ce te inspiră când îți alegi subiectele pentru stand up, care sunt temele pe care le abordezi pe scenă?

Sunt eu însămi propria sursă de inspirație și lucrurile care mi se întâmplă. Am fost profesor suplinitor și mă inspiră mult copiii, ei sunt întotdeauna foarte amuzanți. Totul a început de la o petrecere open mic pe care am vrut să o organizez de ziua mea în Los Angeles, unde lumea a venit, s-au spus glume la microfon și a fost foarte distractiv. Așa m-am îndrăgostit de stand up comedy. Îmi place mult să fac publicul să râdă, să-i suprind energia și reacția, să mă bucur atunci când aplaudă. Mă regăsesc foarte mult în stand up comedy. Actoria e un sport de echipă, stand up-ul e ca tenisul.

Joci de unul singur.

Da, ești singurul responsabil de felul în care îți iese show-ul și vezi imediat dacă publicul este mulțumit de tine. E complet diferit de teatru sau de film, pentru că nu ai posibilitatea să revii. Dacă nu ți-a ieșit poanta nu poți să mai încerci o dată. Poți doar învăța să fii mai bun data viitoare. Însă de regulă îmi ies bine glumele, publicul se amuză copios. (Râde.)

Spuneai că ai fost profesoară. De fapt citeam undeva că ai lucrat în multe locuri, inclusiv într-o fabrică de cheesecake.

Oh, da, chiar te-ai documentat pentru interviul ăsta! (Râde.) Am lucrat câteva luni într-o fabrică de cheesecake. Dacă vii în Statele Unite ale Americii, te duc să o vizităm. (Râde.) Am lucrat în multe locuri într-adevăr. Înainte de a mă apuca de actorie am avut 21 de joburi, le-am și numărat la un moment dat.

Ce roluri preferi să joci? Comedie sau dramă?

Prefer rolurile în filme de comedie. Îmi place să fac și stand up pentru că îmi oferă adrenalină. Dar prefer să fiu pe platou, pentru că, spre deosebire de jocul pe scenă în fața publicului, pe platou există mereu posibilitatea să mai filmezi o dată scena dacă nu ești mulțumit cum a ieșit. Presiunea nu e la fel de mare.

Te-ai făcut remarcată în urmă cu 4 ani în serialul ”Twenties”. Așa că te întreb: televiziune sau cinema?

Pfff, televiziunea. Hai să încerc un răspuns. Îmi place mai mult să joc în filme pentru că îmi dă posibilitatea unor roluri diferite. Cu toate astea, rolurile în seriale au avantajul că îți oferă mai multă siguranță. Ai mai multă stabilitate financiară când joci într-un show de televiziune. În plus, filmările durează mai mult, ai șansa să îți dezvolți personajul în raport cu ceilalți parteneri de platou, dar și în raport cu audiența serialului. Și mai e ceva, important în zilele noastre: e confortabil să știi că, de exemplu, vei filma mai multe sezoane din serialul respectiv. Când ai terminat lucrul la un film, asta e, s-a terminat. Nu-ți rămâne decât să aștepți următoarea propunere, următorul rol.

Cum a fost să joci în ”Dogman”, cel mai recent film regizat de Luc Besson?

Am realizat ce chestie importantă mi se întâmplă când m-am rătăcit la un moment dat prin Paris, mi se descărcase telefonul și am rugat pe cineva de pe stradă să mă ajute să mă orientez și să ajung la hotel. Fata respectivă, o tipă oarecare, știa cine e Luc Besson și-atunci mi-am zis, wow, chiar joc într-un film al lui Luc Besson! E un regizor fantastic, foarte atent la detalii și din fericire am avut timp să îmi studiez foarte bine scenele și le-am tras pe toate într-o singură zi.

În ”Dogman” joci rolul medicului psihiatru al închisorii unde ajunge Douglas, personajul principal care a fost abuzat în copilărie și trăiește înconjurat doar de iubirea câinilor săi. Ai apelat vreodată la psihiatru, crezi că poate fi de ajutor această formă de terapie?

Oh, Dumnezeule, de unde știi asta? (Râde.)

Nu știu, întreb…

Să fiu sinceră, am încercat să recurg la terapie de câteva ori. Și sunt dispusă să mai încerc atunci când o să am destui bani ca să-mi permit asta. N-ar fi rău să pot suna pe cineva și să îi spun ”Hei, ai un pic de timp să mă asculți?” Dar de obicei vorbesc cu mine însămi despre situațiile prin care trec și încerc să le depășesc.

Îți plac câinii?

Da, am o cățelușă pe care o iubesc foarte mult. Este un câine-COVID, pentru că am luat-o în pandemie când credeam că vine sfârșitul lumii. Pandemia a trecut, eu am rămas cu câinele.

Anca Bota

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.