Prima pagină » Reportaje » Dana Bunescu: ”Faptul că am ales să fac film m-a scutit de experiența exilului”

Dana Bunescu: ”Faptul că am ales să fac film m-a scutit de experiența exilului”

Interviu cu Dana Bunescu, monteur de sunet și de imagine, membru în juriul competiției de documentare ”What’up, Doc” la TIFF 2024.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 22 iunie 2024, 14:21

De la ”Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” și ”Moartea domnului Lăzărescu”, primele producții românești regizate de Cristi Puiu și recompensate la festivalurile de la Cannes sau Berlin, trecând prin ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (r.Andrei Ujică), ”După dealuri” (r.Cristian Mungiu), ”Poziția copilului” sau Ana, mon amour (r.Călin Peter Netzer), ”Aferim!” (r.Radu Jude), ”Moromeții 2”(r.Stere Gulea) sau documentarul despre Nina Cassian ”Distanța dintre mine și mine” la care este și co-autor, numele Danei Bunescu apare în caseta tehnică a unei impresionante liste de filme românești excepționale.

Palmaresul premiilor câștigate de-a lungul carierei este de asemenea remarcabil, printre ele amintim Ursul de argint pentru contribuția tehnică în 2017 la Berlin (”Ana, mon amour”) și multe premii Gopo pentru sunet și/sau montaj, printre care cel pentru filmul documentar ”Colectiv. ”

Dana Bunescu este monteur de imagine și editor de sunet, iar anul acesta la TIFF a făcut parte din juriul competiției de documentare ”What’up, Doc”. Am stat de vorbă cu ea despre implicarea și pasiunea cu care face film și ne-a povestit că, în anii 80, se uita cîte un weekend întreg la filme pe care le difuza televiziunea iugoslavă.

Pentru că de multe ori profesioniștii din domeniu s-au plâns de subfinanțarea filmului documentar românesc și de statutul de ”Cenușăreasă” a genului, am întrebat-o pe Dana Bunescu dacă s-a schimbat ceva în ultima vreme în percepția asupra documentarelor de la noi:

Condiția de vehicul al unei ideologii pe care documentarul a avut-o multă vreme l-a pus pe coji de nucă și cumva a fost privit cu suspiciune. Ce este foarte important este că au apărut aceste festivaluri dedicate documentarului. Mai întâi Astra Film Festival la Sibiu, după care One World România, la București. Iată, TIFF începe să-și își centreze interesul spre documentar, în modul cel mai explicit cu putință. Există fARAD, un festival de film documentar la Arad.

Deci încep să apară aceste focare care centralizează interesul pentru documentare. Și care creează un public, îl generează și îl satisface, deci este schimbul ăsta energetic între cele două entități, organizatorii de festivaluri și publicul.

După care începe începe dezastrul. Da, publicul există, chiar dacă se numește public de festival. Ori aici începe întotdeauna discuția și negocierea cu autoritățile care spun că filmul românesc în general, nu numai filmul documentar, filmul românesc este dedicat festivalurilor. Nu publicului. Ca și cum publicul de festival nu este public.

Este un public mai pătrat. Este un public mai nepublic, nu știu, adică sunt niște noțiuni foarte confuze în capul celor care decid. Așa că filmul documentar rămâne în continuare subfinanțat și se vehiculează încă ideea că filmul documentar înseamnă o echipă formată din doi cetățeni care se duc de colo colo și aleargă câte un personaj cu cameră, cu microfoane, iar după aceea văd ei ce fac cu materialul. Montează pe genunchi, sonorizează tot așa, colorizează în baie și până la urmă ceva ceva tot iese… Cam așa se întâmplă. Tipul ăsta de haiducie.

Trebuie să recuperăm ”respectabilitatea” documentarului. Trebuie să continuăm să punem întrebări, să abordăm subiecte care sunt de interes public sau care devin de interes public. (Dana Bunescu)

Dana Bunescu spune că atunci când i se propune câte un proiect, lumea o cheamă pentru ce știe să facă. Dar ei nu îi place să facă ceea ce a făcut deja, vrea întotdeauna să descopere altceva, să își pună întrebări noi.

Puteți asculta aici interviul pe care l-a acordat pentru Radio Cluj: