Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: recomandarea librarului – Ultima pisică neagră

Ce mai citim: recomandarea librarului – Ultima pisică neagră

Ultima pisică neagră, de Evghenios Trivizas, editura Frontiera, 2024, traducere în limba română de Claudiu Sfirschi-Lăudat.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 30 iunie 2024, 06:00

A venit vacanța și iată că ne trimite și pe noi într-una dintre țările preferate ca destinație de vară, Grecia. Dar nu cum ne-am aștepta, ci sub forma unei lecturi de vacanță pline de umor, contraste neașteptate și care dă mult de gândit, chiar dacă e vacanță.

Ultima pisică neagră este o apariție editorială foarte recentă în portofoliul editurii Frontiera. Ne-a atras atenția de curând și am așteptat răbdători să ajungă în librărie după târgul de carte Bookfest desfășurat de curând la București.

Evghenios Trivizas este autor grec renumit în țara sa și de mult timp cunoscut în lume pentru cărțile sale pentru copii și care ia acum un prim contact cu cititorii români, grație și unei foarte bune traduceri a textului din limba greacă realizate de Claudiu Sfirschi-Lăudat.

Trebuie să recunoaștem că de la publicarea romanelor Secretul lui Raul Taburin și Maniunea, suntem mereu cu ochi curioși întorși către editura Frontiera pentru a urmări ce alte titluri care pot fi citite cu multă și nesfărșită plăcere atât de către copii cât și de către noi adulții, vor mai publica. Iată că nici acest roman scurt nu se dezminte.

Toate pisicile negre încep să dispară din oraș. Cine le vânează și de ce?

“Mai întâi, dispare Mătăsică. Apoi, Țopăilă. După care, Miorlăilă, Giuseppe, Ramses, Arapina, Sardanapal și Biju. Ce au în comun? Sunt toți pisici negre. Negre ca tăciunele.” Ultima pisică neagră rămasă în viață este eroul nostru, un motan negru vagabond, care ne și spune această poveste.

Oameni și animale au toți nume și porecle pe măsura caracterului lor: Piticania cu șapcă, Guglielmo Della Chiștoc, dna Ismini Vorbălungă. Dintre cuvântătoarele blănoase facem cunoștință cu câteva figuri de care ne atașăm foarte ușor: Așchiuță – țicletele care locuiește în pădurea cu țicleți îndrăgostiti, soricelul Hoțilă bibliofil, care memorează stihuri din cărțile stăpânului și i le pasează pe urmă eroului nostru care le folosește pentru a o impresiona pe frumoasa Grațiela, fanfaronul motan alb Rasmin care are un mâțofrizer personal, motanul Cătrănel, ceva mai deprimat, prietenul Ciopârtac, zis și Comandomiau, cunoscut pentru cântecul preferat, Dolores pisicuța, din care cităm pentru atmosferă:

Ești finuță,
Șmecheruță,
Cea mai tare pisicuță.
Ah, Dolores!
De-ai avea mai multe cozi,
Și nu doar una
Cum ai acuma!

Toată acțiunea se dezvoltă într-un fel de răsu-plânsu a la Caragiale, în care complotul absurd al oamenilor de a da vina pe pisicile negre pentru tot răul din țară se apropie de reușită. Nebunia contagioasă scapără ca un foc de paie, și trecând la manipularea maselor prin manifestații de instigare la ură și afișe de tipul celui de mai jos, reușesc să extermine aproape toate pisicile de pe insulă, in numele unor crezuri politice:

COPII EROI, CONTRIBUIȚI ȘI VOI LA PISICOMBATEREA RĂULUI! PENTRU FIECARE URECHE DE PISICĂ NEAGRĂ FURNIZATĂ AUTORITĂȚILOR, RECOMPENSĂ 3 ACADELE CU GUST DE SCORȚIȘOARĂ, MENTĂ ȘI VIȘINĂ!

O scriitură care împletește cu succes contrarii, reflectă umbrele din noi oamenii și care cu foarte mult umor reușește să cucerească cititorul și să contrabalanseze efectul unor pasaje sumbre. “Cine s-ar fi gândit vreodată că oamenii ar putea deveni atât de inumani?”, reflectă motanul nostru narator. “Vă spun toate acestea pentru că aici, pe insula noastră, ca pretutindeni, pisicile uită, oamenii uită, iar nebunia n-are nevoie de prea multe ca să izbucnească din nou, luând-o iarăși de la capăt, fir-ar să fie…”

Evghenios Trivizas ne invită într-o proză cu un aer ușor detectivist, cu mult umor și tandrețe, cu episoade de o cruzime uneori sfâșietoare, cu personaje memorabile, pisici și alte animale de-o parte și oameni, pe de alta. Oameni care uită de umanitatea din ei și devin opaci, cruzi si chiar bestii, amintind de Orwell și absurdul lui Camus, și animale care reflectă acel ultim strop salvator de umanitate rămas în lume. Lumea scrântită a oamenilor e în contrapunct clar cu cea a animalelor, a căror natură încă umană și tandră, păstrează acea capacitate de a râde de propriul necaz, atât de necesară în vremuri grele.
Isteria devine atât de gravă încât unele biete pisici chiar ajung să creadă c-ar fi vinovate de tot răul lumii și nu mai suportă prigonirea, ajungând astfel să-și caute sfârșitul, așa cum o face și bietul Cătrănel care sare de pe un pod cu o piatră de gât:

Nu sunt bun de nimic! N-am pic de noroc! Sunt revoltător, de tot plânsul, se smorcăi el (…). Se pare că piatra pe care mi-am prins-o de gât n-a fost potrivită pentru ce aveam de gând să fac!
De ce? Ce piatră era?
Piatră ponce. Dar cum era mânjită cu smoală, nu mi-am dat seama.
Mi-a venit să râd…
Și chiar mă gândeam… a continuate el să vorbească de unul singur. De ce mi se pare așa de lejeră? Mă ajuți te rog să găsesc o piatră mai bună pentru ce mi-am propus? O piatră cu o greutate potrivită?

N-am reușit să mă abțin și am izbucnit în râs. A început și el să râdă. Și cu cât râdea unul mai tare, cu atât râdea mai tare și celălat. Ne tăvăleam pe schelă de la atâta râs, riscând să ne prăvălim în gol.”
Umorul salvează chiar și în cele mai negre momente, pare să fie mesajul, și nu există capitol care să nu ofere ocazia de a izbucni în râs și de a ne lua sănătos în derâdere:
“Cum treceam prin fața unei curți cu viță-de-vie, un țânc care făcea pipi într-o oliță de metal mă văzu și începu să țopăie, stropind totul în jur și țipând cât îl ținea gura:
Mami! Maaaaami… Pisică neaglă! Pisică neaglă!
Mămica în chestiune, care purta o rochie înflorată cu mânecile suflecate și întindea pe o sfoară scutece și bavețele, auzi țipetele ascuțite ale puișorului ei și se întoarse spre mine. Cum mă văzu, lăsă să-i cadă din mâini coșul cu albituri:
Vai, Sfântă Fecioară! striga pălind. Vecini! Ajutoor! Sunt pierdută! Leșin! Mor! Pisică neagră!”

Evghenios Trivizas este unul dintre cei mai însemnați autori contemporani greci de literatură pentru copii. A studiat dreptul și este specialist în drept penal și criminologie comparată, profesor de criminologie în cadrul facultății de Sociologie. A publicat peste 150 de cărți pentru copii și tineri.

Romanul Ultima pisică neagră, publicat în 2001, a fost tradus în numeroase limbi europene. Pentru opera sa literară, Trivizas a fost recompensat cu numeroase și prestigioase premii în Grecia și în lumea largă, fiind finalist la Premiile Hans Christian Andersen în 2006, iar multe dintre scrierile sale au fost adaptate pentru teatru, televiziune și radio. În 1993 publică pentru prima oară în limba engleză povestirea Cei trei lupușori și porcul cel mare și rău, o reinterpretare a poveștii clasice, care a cucerit publicul cititor anglo-saxon, devenind astfel faimos prin umorul și ideile provocatoare.
Din distinsa publicație The Oxford Encyclopedia of Children’s Literature, Oxford University, articol semnat de Jack Zipes, aflăm că:

Deși criminalist, Evghenios Trivizas este unul dintre cei mai populari scriitori greci. Opera lui se distinge prin umor, subversiune și o anumită complexitate multistratificată. Ecoul internațional al acesteia este evident odată cu Cei trei lupușori, care, ca o furtună, a luat cu asalt lumea prin numeroase traduceri și prin vânzări care au ajuns la un milion de exemplare numai în SUA. Creator al unor făpturi ciudate și al unor ținuturi imaginare grație măiestriei sale într-ale fanteziei, Trivizas și-a asigurat un loc de seamă în literatura contemporană pentru copii atât în Grecia, cât și pe plan internațional.

Lectură frumoasă!