Prima pagină » Reportaje » Pentru o cauză nobilă, a doborât recorduri pe Via Transilvanica!

Pentru o cauză nobilă, a doborât recorduri pe Via Transilvanica!

Inițiativa lui Andrei vine după șapte ani de când începea o altă aventură – Arc peste Carpați.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 24 iulie 2024, 16:40 / actualizat: 25 iulie 2024, 17:33

Cugireanul Andrei Sovereșan a reușit să parcurgă Via Transilvanica într-un timp record. Tânărul a alergat 1.400 km în 15 zile, iar performanța sa este cu atât mai de apreciat cu cât a străbătut întregul traseu pe caniculă și temperaturi insuportabile.

Scopul său, să strângă bani cu care să achiziționeze o mașină cu care să transporte gunoaiele adunate de el și voluntarii asociației Raw Nature Experience de pe munte. Inițiativa lui Andrei vine după șapte ani de când începea o altă aventură – Arc peste Carpați – un proiect în urma căruia s-a înființat Asociația Raw Nature Experience.

Tiberiu Crişan: Ţi-ai încheiat aventura vineri, 19 iulie. Ai apucat să-ţi revii?

Andrei Sovereşan: Da, în mare parte sunt bine. Încă nu am revenit la programul meu de alergări sau de antrenamente, mai am nevoie de câteva zile de somn şi să mai mănânc ceva, pentru că am slăbit foarte mult în ultimele 2 săptămâni.

Tiberiu Crişan: Cât ai slăbit?

Andrei Sovereşan: Mi-am dat seama cam după o săptămână de alergare că ceva se întâmplă, pentru că nu mai stătea bine brăţara de puls pe mână. Dar după ce am terminat, toate hainele erau cam largi pe mine.

Tiberiu Crişan: Ce ţi-a venit?

Andrei Sovereşan: M-am gândit cam de când s-a inaugurat traseul, care a fost pus la punct de un alergător. A şi fost parcurs traseul acum 2 ani, chiar după inaugurare, din păcate însă eu nu am putut să particip atunci. Nu mă gândeam că voi avea foarte mult timp să parcurg traseul integral. Acesta e menit să fie parcurs mai degrabă la pas, aşa că m-am mai şi odihnit, m-am oprit la stâne, m-am bucurat de traseu. Chiar dacă în ghid se spune că e recomandat să faci o etapă, eu am legat câte 5-6 etape pe zi.

Tiberiu Crişan: În vremea în care noi le spuneam ascultătorilor noştri că va fi foarte cald, să nu iasă din casă că va fi cod roşu, tu fugeai. Şi o bună parte a traseului nu e prin pădure, să ne-nţelegem. Cum ai făcut faţă vremii complet nepotrivite?

Andrei Sovereşan: Când te porneşti pe un traseu aşa de lung, nu poţi să te aştepţi ca vremea să fie constantă cum vrei tu. Prima zi a fost pe ploaie, am plecat la o temperatură perfectă de 15 grade; dar după aceea s-a făcut din ce în ce mai cald şi au venit codurile, plus zona din Transilvania unde nu aveam pădure. Am avut o persoană de suport, un băiat care mă aştepta din sat în sat cu maşina ca să-mi dea săruri şi mâncare, să pot merge mai departe. În perioada foarte caldă consumam între 6-8 l de apă pe zi. Am folosit cremă de protecţie solară, după care am încercat să alerg cu mânecuţe ca să nu mă bată soarele aşa de tare; dar fiind temperatura foarte mare, dacă pui o haină în plus pe tine transpiri şi mai rău. Inevitabil am fost prins de soare.

Tiberiu Crişan: Picioarele te-au ţinut?

Andrei Sovereşan: Înainte să plec, aveam deja de la începutul anului peste 3 mii de km alergaţi în antrenamente şi concursuri, deci pregătire fizică a fost. Partea mentală a fost cea mai solicitantă. La începutul anului, când mă pregăteam pentru câteva curse, alergam 25 km în fiecare zi, cu diferenţă de nivel prin pădurile din jurul Clujului. Media a fost acum de 90 km; am avut câteva zile cu peste 100 km, dar am avut şi zile cu 50-60, pentru că din cauza temperaturii şi a oboselii am mai tras pe dreapta. Alergi foarte mult prin lanuri de porumb şi de grâu, dar ajungi în satele săseşti, cu bisericile fortificate; şi acolo cumva te mai încarci, îţi spui că a meritat drumul, chiar dacă a fost în soare, chiar dacă până atunci ai văzut doar porumb. Am mai încercat pe parcurs, când mai treceam prin câte-un orăşel sau sat mai mare, să mă bag pe la restaurante şi să cer gheaţă, ca să-mi pun în şapcă şi să mă mai răcoresc. Majoritatea apei pe care o beam în timpul zilei era caldă, chiar dacă o luasem rece de la maşină.

Tiberiu Crişan: Mi-ai spus că există o porţiune mai puţin atractivă din punctul de vedere al peisajului, dar care e compensată cu localităţile prin care trece Via Transilvanica. În rest, cum ai caracteriza traseul?

Andrei Sovereşan: Dacă e să refac mental traseul, clar partea de Bucovina e cea mai frumoasă, pentru că e cu păduri, e cu altitudini puţin mai mari, cu nişte peisaje specifice. Dar fiecare regiune are câte-un farmec aparte. Şi traversând traseul destul de repede, trecând dintr-o zonă într-alta, dintr-un judeţ într-altul, am văzut schimbările culturale, atât din punct de vedere arhitectural, cât şi cum se comportă oamenii. Câte-odată erau diferenţe chiar foarte mari, adică am trecut din zona Bistriţei către zona secuilor şi trecerea a fost bruscă (poate şi datorită faptului că s-a schimbat şi limba). Traseului acestuia i se spune „drumul care uneşte”; şi s-ar putea ca de la prezenţa din ce în ce mai multor drumeţi, oamenii să se obişnuiască şi să fie un pic diferit.

Tiberiu Crişan: Ai schimbat multe perechi de pantofi în această aventură de 1400 km?

Andrei Sovereşan: Două perechi de pantofi. În a doua zi am schimbat, pentru că după cum am zis am plecat pe ploaie, iar în prima zi s-au udat foarte tare. Planul era să schimb odată la 2 zile; dar venind căldura şi nemaiavând parte de ploaie, nu a mai fost nevoie şi am preferat să merg cu o pereche de pantofi cu care mă simt bine şi care sunt gândiţi pentru alergări lungi.

Tiberiu Crişan: Te-ai întâlnit cu ursul?

Andrei Sovereşan: M-am întâlnit cu doi urşi. Totuşi cred că cel mai mare pericol pe traseul acesta sunt câinii de la stână. Am avut norocul să dau doar de rase autohtone, cu care te poţi înţelege.

Tiberiu Crişan: Ai mai repeta experienţa?

Andrei Sovereşan: Momentan nu. A fost foarte greu din punct de vedere mental, mai mult decât fizic.

Tiberiu Crişan: A fost vreun moment în care ai simţit că cedezi?

Andrei Sovereşan: Au fost mai multe momente în care am simţit nevoia să mă opresc. Cred că primul down de genul acesta l-am avut în a cincea zi, când am ajuns la 500 km alergaţi deja. Din cauza căldurii am zis că nu merită, că mă chinui şi nu are rost. Dar am luat-o la pas, am mai vorbit cu cei de acasă, cu soţia mea, cu restul oamenilor care mă încurajau. Şi am zis că mergem până la capăt.