Prima pagină » Reportaje » Karikó Katalin – premiul Nobel pentru medicină, despre faima nedorită: Escrocii online îmi folosesc numele!

Karikó Katalin – premiul Nobel pentru medicină, despre faima nedorită: Escrocii online îmi folosesc numele!

Karikó Katalin este o biochimistă americană de origine maghiară, cunoscută mai ales pentru cercetările sale în domeniul biologiei mecanismelor ARN mesager. Este laureată a Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină din anul 2023, împreună cu Drew Weissman.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 12 septembrie 2024, 12:40

Pentru faimă, pentru recunoaşterea meritelor într-un anumit domeniu, există şi reversul medaliei. Karikó Katalin, cercetătoare maghiară distinsă anul trecut cu premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirile din domeniul vaccinurilor anti-Covid, a fost nevoită recent să iasă în public şi să dea explicaţii, după ce escrocii online şi-au luat obiceiul de a-i folosi numele pentru a face reclamă la medicamente false.

Cercetătoarea a fost intervievată de colegul nostru Rostás Péter István.

Rostás Péter István: Cât de neplăcută e această situaţie în care, folosindu-se de realizările ştiinţifice ale cuiva se încearcă obţinerea unui profit, iar autorul realizărilor respective trebuie să intervină cu explicaţii?

Karikó Katalin: Eu simt că e de datoria mea să-i informez pe oameni, să le spun că produsele la care se face reclamă sunt în cel mai bun caz ineficiente.
Au fost care au cumpărat medicamente pentru o afecţiune fungică a pielii sau a unghiilor popularizate cu numele meu şi au primit un tub gol. Bineînţeles că e neplăcut: foarte mulţi mi s-au adresat pe Facebook, aşa că din când în când trebuie să public câte-un comunicat prin care să le atrag atenţia să nu cumpere.
Chiar am comandat nişte investigaţii particulare să urmărească aceste înşelătorii, dar urmele dispar după un timp. De altfel de mai multe ori investigaţiile ne-au dus în România, dar de acolo firmele se făceau nevăzute. Aşa că ne putem baza doar pe conştientizare.

Cercetătorul vedetă

Rostás Péter István: Ca profesor aveţi experienţă în a vorbi în faţa publicului, dar cu acest gen de apariţie media, în care sunteţi în postura cercetătorului vedetă, mă gândesc că a trebuit să vă obişnuiţi în mers.

Karikó Katalin: Păi da, eu eram mai mult prin laboratoare, unde nu mi se ţinea un microfon sub nas să ofer declaraţii despre ceea ce fac sau ceea ce se întâmplă în lumea de afară. Dar în timp am învăţat cât de importantă e comunicarea şi cât de important e ca, dacă ţi se dă posibilitatea să vorbeşti, să foloseşti acest prilej pentru a informa despre vaccinuri, despre virusuri. Să-i însufleţesc pe tineri, să le arăt că ştiinţa e entuziasmantă, iar practicarea ei e un lucru extraordinar.
Îmi imaginez că dacă această faimă te prinde de tânăr, te simţi un pic ameţit; dar când ai deja 60 de ani, reuşeşti să eviţi să ţi se urce la cap.

Rostás Péter István: Cercetările care au dus la premiul Nobel au durat câteva zeci de ani, pe care le putem împărţi în etape foarte lungi. Şi atunci cum poate fi convinsă elita financiară într-o societate orientată spre eficienţă şi profit precum cea occidentală să investească într-un demers care produce rezultate odată la 20 de ani?

Karikó Katalin: Există o doză de optimism, se speră că rezultatele vor apărea de fapt mai repede. Apoi pentru acei oameni nu e chiar aşa o problemă să investească, evident că nu investesc banii care le-ar trebui de pâine.
În plus, multora dintre cei care au bani le place să simtă că au contribuit cu ceva la progresul societăţii, aşa că donează pentru universităţi, apoi se duc şi ascultă ce lucruri minunate au mai fost descoperite şi dezvoltate din banii lor. Şi asta le produce o satisfacţie mai mare decât să ţină banii în cont şi să urmărească procentele pe care le primesc ca dobândă.
Ţine de fiecare ce anume-l face să simtă că a contribuit cu averea lui la ceva important.

Să nu laşi totul pentru urmaşii tăi

Rostás Péter István: Cum vi se pare, este această abordare contagioasă?

Karikó Katalin: Mâine voi fi la Washington, unde particip la o cină festivă, la care sunt invitaţi oameni care pot face donaţii. Asta se întâmplă cu mulţi laureaţi: prin exemplul lor se ilustrează ce bine ar fi fost să existe o finanţare pentru acel domeniu chiar mai devreme, iar oamenii devin însufleţiţi.
Eu trăiesc în străinătate din 1985, aşa că nu ştiu acasă cât de mult a prins deocamdată perspectiva aceasta: să nu laşi totul pentru urmaşii tăi, ci să donezi pentru o cauză pe care o consideri bună.

Rostás Péter István: În toată această agitaţie care a urmat premiului, cum v-aţi putut păstra discreţia şi umorul?

Karikó Katalin: Eu sunt o persoană optimistă şi vă spun cinstit, iniţial nu am vrut să mă îndrept către industria farmaceutică; dar când au apărut descoperirile, a fost tare greu să conving pe altcineva de importanţa lor. Aşa că am înfiinţat în 2006 o companie dedicată cercetării ARN-ului modificat.
Am depus tot felul de proiecte, am câştigat la un moment dat o finanţare americană de un milion de dolari. Apoi însă a fost un conflict cu universitatea, cu licenţa privind această descoperire.
Am făcut în continuare cercetări şi-mi tot băteam capul ce-ar trebui să fac ca descoperirea aceasta să aibă o aplicabilitate practică, să ajungă la oameni. Am găsit o companie care avea deja aprobate teste în faza clinică, am plecat în Germania şi am început să lucrez acolo. Deci nu voiam eu să mă încurc cu industria farmaceutică, dar nu am avut o soluţie, simţeam că trebuie să mă implic eu în aplicabilitatea acestor descoperiri.
Prin toate aceste etape am rămas o fată simplă: care a îmbătrânit, desigur, dar care a rămas cinstită, care tratează pe toată lumea aşa cum şi-ar dori ca ea însăşi să fie tratată. Între timp am fost dată afară de vreo 4-5 ori şi a trebuit să trec peste asta, să mă concentrez pe viitor; ceea ce le recomand şi astăzi tinerilor: să nu stea să-şi plângă de milă, ci să găsească soluţii şi să se mobilizeze în direcţii noi.

Pentru orice în viaţă trebuie să te pregăteşti

Rostás Péter István: Încăpăţânarea este aşadar principala dumneavoastră trăsătură, aici intră şi faptul că la vârsta de 49 de ani aţi alergat la un maraton. Aţi avut nevoie de această confirmare interioară sau a fost un exerciţiu de perseverenţă?

Karikó Katalin: Ani de zile, eu în fiecare dimineaţă alergam vreo 6 km. La un moment dat am început să mă întreb dacă pot alerga mai mult de atât, aşa că am crescut la 10.
În 1999 am ochit maratonul Philadelphia care era în noiembrie, iar eu din martie am început să mă antrenez. Deci a fost ca în ştiinţă: ne alegem un scop, dar asta nu înseamnă că mâine ne trezim şi îl şi îndeplinim. Nu poţi să alergi aşa, de pe o zi pe alta, un maraton, trebuie să te pregăteşti.
Pentru orice în viaţă trebuie să te pregăteşti, să faci paşi mici din care să pui laolaltă un progres. Sportul e foarte bun pentru un om de ştiinţă să-şi exerseze perseverenţa, să exerseze felul în care urmăreşte un scop. Şi să se obişnuiască cu ideea că poate acasă era cel mai bun, dar ajungând printre alţii, va fi depăşit.
Mereu trebuie să te asociezi cu oameni care sunt mai buni ca tine, care să te inspire să fii şi tu mai bun. Aşa e şi în sport, nu e ca şi cum obţii un titlu de campion de pe o zi pe alta: te pregăteşti, eşti disciplinat, eşti consecvent, iar toate acestea te ajută.

Dacă nu vor să alerge, foarte bine, atunci să dea la sapă

Rostás Péter István: În timpul alergării vă concentraţi strict la activitatea fizică, sau alocaţi resurse mentale pentru formule şi ipoteze?

Karikó Katalin: Mi s-a întâmplat să merg la cumpărături, să-mi fie mintea ocupată cu ceva legat de cercetare şi să fug repede să plătesc înainte să iau jumătate din lucrurile de pe listă, ca să nu-mi uit ideea.
Dimineaţa când alergam, eram mereu într-o stare de meditaţie, iar dacă mă saluta cineva, mă speriam de nici nu mai ştiam unde sunt.
Sănătatea fizică şi mentală sunt foarte importante, le tot spun tinerilor să găsească un sport care le place şi să se ţină de el. Dacă nu vor să alerge, foarte bine, atunci să dea la sapă, dar ceva activitate fizică trebuie să existe.
La fel de important e şi managementul stresului; eu nu mă stresez, nu mă erijez în victimă, nu-i învinuiesc pe alţii că sunt dată laoparte, ci găsesc de fiecare dată ce pot eu să fac. Pentru că stresul apare când vrem ca alţii să facă ceva: vrem ca al nostru copil să fie într-un fel, vrem ca soţul să fie altfel. Iar lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi, şeful nu ne propune o avansare, altul primeşte o mărire de salariu în locul nostru. Şi ne stresăm pe lucrurile acestea pe care oricum nu le putem schimba.

E greu să decizi în cine să ai încredere

Rostás Péter István: Asta se întâmplă şi în conflictul dintre administraţie şi ştiinţă. Să ne amintim din primele săptămâni de Covid, când autorităţile chineze au pus într-o situaţie neplăcută medicii pe care-i acuzau că generează panică. Cum vedeţi situaţia actuală: acum că pandemia s-a încheiat, se poate spune că omenirea în general a învăţat ceva din asta?

Karikó Katalin: Întâi de toate avem gândirea omului de ştiinţă: care nu e chiar sigur pe el, nu poate să ofere de la început certitudini privind felul în care se va răspândi un virus. Şi dacă iese în public, va spune: „Oameni buni, nu ştim cum se răspândeşte, dar se va răspândi, unii se vor îmbolnăvi şi vor muri iar alţii nu vor păţi nimic”, iar abia peste câteva săptămâni se ştiu lucrurile mai sigur.
Politica însă funcţionează altfel: politicianul vrea să ofere certitudini, iar certitudinea e ceea ce atrage atenţia oamenilor. Dar apoi când faptele se schimbă, pun tot la îndoială şi nu mai ascultă deloc de acel politician.
Poate că oamenii de ştiinţă au devenit mai înţelepţi: am învăţat că e treaba noastră să explicăm lucrurile într-un limbaj accesibil, să educăm publicul: să nu folosim atâţia termeni de specialitate, să folosim metafore, să explicăm omului de rând despre ce e vorba.
Pentru că ştiinţa a progresat atât de mult, încât prăpastia informaţională e uriaşă. În ce priveşte politicienii, ce au învăţat ei, nu pot să spun. Ştiinţa funcţionează din ipoteze în ipoteze, iar când auzi că un om de ştiinţă spune una, alt cercetător spune altceva, e greu să decizi în cine să ai încredere. Oameni buni: în procesul dezvoltării ştiinţifice trebuie să avem încredere, că acela duce la adevăr.