Prima pagină » Reportaje » Un clujean în top 3 mondial la ultra-triatlon de anduranță extremă | FOTO

Un clujean în top 3 mondial la ultra-triatlon de anduranță extremă | FOTO

Despre visuri împlinite, determinare, sacrificiu și izbândă este vorba în interviul care urmează.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 18 decembrie 2024, 11:30

Anul acesta, ultra-triathlonistul Marius Butuc a realizat o performanță excepțională la nivel internațional, ocupând locul 3 mondial în clasamentul general al Cupei Mondiale IUTA – The International Ultra Triathlon Association! Această poziție impresionantă a fost obținută prin participarea la două competiții de ultra-triatlon de anduranță extremă.

Alina Nechita: În afară de marea dorinţă de a face sport, ce te-a adus la această performanţă?

Marius Butuc: Aceasta nu e o performanţă; clasamentul se face exact ca şi la tenis, bazat pe puncte. În funcţie de cursele la care participi, dificultatea lor şi poziţia în clasamentul final al cursei, la finalul anului poţi să ai surpriza, cum am avut-o şi eu, să fii pe locul III. Tocmai aceasta e surpriza, că am ajuns pe locul III când am participat doar la două curse.
Întâi a fost Campionatul Mondial, deci automat punctele strânse într-o astfel de cursă au fost mai multe, chiar dacă poziţia mea a fost pe locul 16 din 50 de participanţi. Iar la Deca Ultra-triatlon am fost pe locul II.

Triatlonul este sport olimpic până la un anumit nivel. Cele trei discipline, înot, bicicletă şi alergare, pot fi dispuse pe distanţe felurite: distanţa olimpică e de 1.5 km înot, 40 km bicicletă şi 10 km alergare.
De la distanţa aceasta pornind, tot ce apare peste nu mai constituie disciplină olimpică, dar aici apar campionatele dedicate, organizate de firme private (evident, se reduce numărul de participanţi). Distanţa cea mai cunoscută poartă numele de Ironman: aceasta este o competiţie care a apărut în Hawaii şi are 80 km bicicletă şi 42 km de alergare, fără pauză.
Ei, de acolo totul a evoluat ca bulgărele de zăpadă: în câţiva ani aveau deja sute de participanţi (acum vorbim deja de zeci de mii de participanţi pe glob). Era o competiţie care, pe lângă că e un fenomen de marketing foarte bine pus la punct (te simţi foarte împlinit când devii Ironman), e o performanţă în sine.

Ceea ce a adus nou a fost democratizarea conceptului: există cei trei pe care-i pui pe podium, dar toţi ceilalţi primesc o medalie de finisher de care sunt la fel de mândri. Mai ales că s-a ajuns la sportul de amatori, adică nu au mai fost doar sportivii de elită, nu mai intru în detaliu despre ce înseamnă să te antrenezi când ai familie, job etc, mai ales după 40 de ani.

Alina Nechita: La cât te trezeşti dimineaţa?

Marius Butuc: A, eu sunt leneş, nu mă trezesc foarte de dimineaţă. Mie-mi permite programul să mă antrenez când am eu chef. Până prin 2018 eram şi eu la fel de obsedat de ideea de Ironman, antrenamentele erau mult mai consistente şi mai regulate.
Dorinţa mea a fost să ajung la lucruri care nu s-au mai făcut, mai mult decât a participa la un Ironman cu încă trei mii de zăpăciţi ca şi mine. Preferam să ajung la curse solitare, în care, dacă se poate, să fiu singurul care termină; ceea ce s-a şi întâmplat în 2022, sunt singurul din lume care a terminat Trans Sweden Triathlon.
Ceea ce mi-am dorit a fost să testez limitele anduranţei cât mai mult cu putinţă, adică să fac lucruri din ce în ce mai restrânse ca şi număr de participanţi. Aşa am ajuns la ultra-triatlon. Ultra-triatlonul este de fapt o disciplină construită din multipli de Ironman: respectiv distanţele pe care ţi le-am spus, înmulţite cu 2, cu 5, chiar cu 10 la un Deca Ironman.

Alina Nechita: Ce înseamnă să-ţi depăşeşti limitele?

Marius Butuc: Nici nu ştii dacă depăşirea unei limite este o treabă concretă sau e doar o piedică pe care ţi-o dai singur, din simplul motiv că eşti deja victima unor preconcepţii. Ca să dau un exemplu, eu am început anul trecut să înot cu un prieten în ape reci (noi înotăm şi în perioada aceasta în Tarniţa). Practic ne-am adaptat la tipul acesta de activitate. În mod normal prima piedică pe care o ai e una relativ raţională, îţi spui că nu poţi să intri în apă de 6 grade. E pe deoparte o limită în mintea noastră, pe de altă parte o limită fizică.

Realmente dacă te duci acum să intri în apa de 6 grade, nu cred că e foarte înţelept. Dar noi am început în octombrie, când apa avea 16 grade. Am mers săptămână de săptămână şi în fiecare săptămână apa scădea cu un grad. Percepţia noastră asupra răcelii apei a fost de fiecare dată aproximativ aceeaşi.
Eram conştienţi în anumite momente că parcă e mai rece decât săptămâna trecută, dar până nu ne uitam pe ceasuri nu ştiam. Şi atunci depăşeşti limita aceasta prin consecvenţă; nu o tratezi ca pe o limită în momentul acela, ci ca pe o adaptare.
Limita nu există atâta vreme cât nu ai un efort de adaptare în faţa ei; limita va fi împinsă pe măsură ce corpul şi mintea ta se adaptează la efortul pe care-l faci.

Alina Nechita: În privinţa celor două competiţii la care ai participat în 2024, ce ţi-a plăcut cel mai mult la ele şi ce nu ai repeta niciodată?

Marius Butuc: Ca să pot să spun ce mi-a plăcut, trebuie să mă întorc în 2022, când am făcut Trans Sweden Triathlon. Competiţia aceasta a fost desenată de organizatorii ei ca să facă parte din top 5 cele mai grele curse de triatlon din lume. Distanţele ei sunt şi nu sunt impresionante, dar dificultatea a fost că o astfel de cursă s-a făcut fără niciun ajutor extern.
Au fost 20 km de înotat în Marea Baltică, după care 2000 km de bicicletă din cel mai sudic punct al Suediei până dincolo de Cercul Polar; şi apoi 160 km de alergat până pe cel mai înalt vârf din Suedia. Eu am făcut toată treaba aceasta în 12 zile şi 12 ore. Pe lângă implicarea fizică, m-a afectat, dar nu în sens rău, ci am avut de câştigat în urma singurătăţii pe care am suferit-o acolo. Suedia e o ţară atât de mare, cu oameni atât de puţini, încât în marea majoritate a timpului eram doar eu cu gândurile mele.

Mie mi-a plăcut enorm. Pe deoparte a fost un vis al meu din copilărie să fac ceva ce nu a mai făcut nimeni şi mi-a ieşit. Apoi eu nu sunt omul căruia să i se facă program: eu funcţionez în ritmul meu şi m-am bucurat, timp de 12 zile a fost fericirea absolută. În fine, e o poveste care se va regăsi în cartea pe care o public la începutul anului viitor. Ulterior am participat la nişte curse cu mai mulţi participanţi: dublu Ironman, triplu Ironman ş.a.m.d. Am descoperit aici o altfel de lume.
Cursele acestea se desfăşoară în general, din motive de securitate, pe circuite. Sună extrem de plictisitor să te învârţi cu bicicleta pe un circuit de 10 km timp de 10 zile. Dar pe de altă parte din motive de securitate, pentru că tu vei pedala şi noaptea şi ziua, ai un cort acolo cu o echipă de suport, poţi să mănânci, să te odihneşti. Comparativ, în Suedia era lăsat totul la voia întâmplării: am dormit sub cerul liber, prin parcări, am mâncat prin benzinării. Aşa am ajuns la Campionatul Mondial de Chintuplu Ultra-triatlon în 2024. Am fost acolo cu oameni pe care-i cunoşteam dinainte, tot competitori, de care m-au legat nişte prietenii incredibile.
Probabil şi prin faptul că suferiţi acolo împreună, mănânci cu ei, plângi şi râzi împreună cu ei, te leagă ceva dincolo de lumea în care trăieşti. Există un clasament la final, dar nu ştii niciodată care e primul de fapt, mai ales că te tot învârţi acolo în cerc; ştii doar dacă verifici un ecran şi de multe ori uiţi sau treci dormind prin faţa lui.

Pe scurt, cursa a fost 19 km de înot, 900 km bicicletă şi 211 km de alergat. Toată povestea pentru mine a durat 4 zile şi 12 ore. Eu am scos un timp relativ bunicel, iar acum s-a văzut cine sunt cei mai buni de pe planetă la tipul acesta de competiţie. Pentru mine a fost prima cursă de dimensiunea aceasta la care am fost şi m-am întors cu nişte bătături enorme în tălpi: am reuşit să conduc până acasă, dar de-abia mai umblam. După 211 km de alergat, trebuie să ai ceva masochist în tine ca să faci chestia asta!
Apoi în septembrie am ţinut neapărat să particip la ceea ce s-ar fi dorit să fie cea mai mare cursă de triatlon organizată vreodată. În Italia s-a organizat o cursă de triplu deca ultra-triatlon, asta înseamnă de 30 de ori distanţa de la Ironman, o treabă care ar fi trebuit să dureze 45 de zile. Am avut o grămadă de prieteni în cursa aceasta, cunoşteam vreo 6 sau 7 dintre cei 12 înscrişi.

Comunitatea aceea mă face să mă simt special, pentru mine e important că sunt acolo mai mulţi oameni care mă cunosc decât în România. În România disciplina aceasta nu prea e cunoscută, suntem vreo 5 în toată ţara care facem ceva în zona asta. Comunicarea pe care o păstrăm după curse am senzaţia că ne motivează pe fiecare să facem tot posibilul de a ne întâlni la o nouă cursă.