Prima pagină » Reportaje » Accesul la cultură al persoanelor cu dizabilităţi, un fenomen de nișă

Accesul la cultură al persoanelor cu dizabilităţi, un fenomen de nișă

De la 1 ianuarie 2025 toate instituţiile culturale din ţară, indiferent de subordonare, sunt obligate să aibă o producţie accesibilizată pe an.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 15 ianuarie 2025, 00:00

Avem aproape 900 de mii de persoane cu dizabilităţi în România, pentru care accesul la cultură este un fenomen insular. Iniţiative există, unele chiar foarte creative, însă susţinerea pentru ele e atât de subţire, că nu reuşesc să treacă pragul dintre experiment şi soluţie.

Accesul la cultură al persoanelor cu dizabilităţi stă sub semnul a trei cuvinte cheie: reticenţă, actualizare şi experiment, pe care le vom expune pe rând.

Reticenţă

De la 1 ianuarie 2025 toate instituţiile culturale din ţară, indiferent de subordonare, sunt obligate să aibă o producţie accesibilizată pe an, pentru minim 4 dizabilităţi simultan. Prevederea exista şi în legislaţia anterioară, începând din 2006, dar a trebuit să fie accentuată; ceea ce a obţinut anul trecut Oana Popa, regizoare şi actriţă, care a încercat să facă turul ţării cu un spectacol accesibilizat pentru 9 tipuri de dizabilităţi.

Până acum această lege nu s-a respectat absolut deloc, managerii de teatre şi de instituţii culturale preferau să plătească o amendă decât să respecte legea. Am fost refuzată de toate instituţiile culturale cărora le-am bătut la uşă, mai puţin de Teatrul de Comedie din Bucureşti. Au refuzat nu din cauza faptului că au ceva cu mine sau cu spectacolul meu, ci din cauza faptului că nu există buget care să poată acoperi această accesibilizare. Acest buget înseamnă să poţi să plăteşti doi interpreţi, unul în limba semnelor şi unul narativ; să ai o rampă la intrare; şi să accepţi faptul că există persoane neurodiverse, care au nevoie de anumite condiţii în sala de spectacol. (Oana Popa)

Actualizare

Cărţile audio îşi trăiesc astăzi o nouă primăvară. Au apărut deja şi în România servicii de streaming prin care se pot asculta de oriunde, ceea ce e cu siguranţă atractiv pentru cei care merg mult cu maşina.

La noi însă, cei care au folosit pentru prima oară cărţile audio au fost nevăzătorii. Asociaţia Nevăzătorilor din România şi-a construit o arhivă de cărţi citite cu voce tare încă de pe vremea când acestea erau copiate pe benzi de magnetofon, trecând apoi prin toate suporturile la modă.

Astăzi sistemul ar avea nevoie de o serioasă actualizare, pentru că accesul de la distanţă se face prin servere vechi şi greoaie, care de multe ori nu funcţionează.

Problema însă cu o organizaţie atât de mare e că durează până când un proiect capătă inerţia necesară, iar între timp nevăzătorii tineri vor pierde obişnuinţa de a mai cere acces la cărţile audio. O iniţiativă interesantă am găsit anul trecut în Bihor, unde Mihai Merca, preşedintele filialei judeţene a Asociaţiei Nevăzătorilor, a încercat să implementeze un proiect prin care să actualizeze accesul nevăzătorilor la cărţile audio:

Filiala Bihor a Asociaţiei Nevăzătorilor deţine un server cu cărţi audio, care utilizează o tehnologie învechită (şi pe deasupra mai mult e nefuncţional). Prin intermediul acestui proiect ne propunem să îmbunătăţim calitatea serviciului de accesare a cărţilor audio pe diverse dispozitive, de la laptopuri şi calculatoare până la dispozitivele mobile, având chiar şi posibilitatea de a asculta online, fără a fi nevoie să descarci cartea audio.
Am adunat undeva la 1500 de cărţi audio şi peste 20 de mii de cărţi în format text. Ştim bine că majoritatea dintre noi nu putem citi o carte în format clasic tipărit, avem nevoie de acea carte în format text electronic sau audio.
Pentru nevăzători este legal să le deţină, pentru că există un tratat semnat la Marrakech, care spune că îşi pot accesibiliza cărţile pentru a le putea citi. (Mihai Merca)

Şi dacă tot pomenisem de serviciile de streaming unde oamenii pot asculta cele mai noi apariţii sub formă de cărţi audio: dezvoltatorii lor primesc o bulină neagră pe accesibilitate, pentru că sunt aproape de nefolosit de către utilizatorii nevăzători.

Mersul la muzeu

O opţiune de cultură foarte puţin exploatată de persoanele cu deficienţe de vedere este mersul la muzeu. Asta pentru că muzeul în variantă tradiţională, cu exponatele în vitrine, nu este atractiv pentru un nevăzător, indiferent de cât de grozave ar fi explicaţiile oferite.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei a fost primul din ţară care a lansat în 2009 o expoziţie permanentă pentru cei cu deficienţe de vedere, cu informaţii afişate în scriere Braille şi, mai important, cu reproduceri ale artefactelor, de la căsuţe tradiţionale la clopoţei pentru animale, pe care vizitatorii pot să pună mâna, nu doar să şi le imagineze după un geam.

15 ani de mâini şi-au lăsat urmele asupra expoziţiei, care s-ar putea să fie supusă actualizării în următorii ani, deocamdată însă aceasta se poate vizita gratuit de către persoanele cu deficienţe de vedere. Interesant e faptul că expoziţia tactilă a Muzeului Etnografic s-a dovedit a fi populară şi printre vizitatorii fără dizabilităţi, în special în rândul copiilor, ceea ce demonstrează încă odată că a evita accesibilizarea, pretinzând că va aduce beneficii unui grup prea mic, este un pretext păgubos.

Între timp alte câteva muzee din ţară, pe la Bucureşti sau pe la Iaşi, au introdus expoziţii tactile, iniţiativele de acest gen rămân însă în continuare rare.

În Cluj-Napoca mai sunt doar două muzee care au exponate atractive şi pentru nevăzători: Muzeon şi Steampunk Transilvania, ambele cu administrare privată.

Experiment

În 2019, la festivalul Electric Castle din Bonţida, a fost invitată Amber Galloway Gallego, o interpretă care traducea în limba semnelor concerte pentru persoanele cu deficienţe de auz. Genul este undeva la jumătatea drumului dintre interpretare şi performance, între fidelitatea transpunerii şi creativitatea personală, atunci când se redau în limba semnelor versurile, tonul, în esenţă atmosfera transmisă de muzica unui artist.

Astăzi există câţiva astfel de interpreţi şi în România, printre care Lavinia Chiţu, pe care aţi putut-o vedea anul trecut la scena principală a festivalului Untold sau la controversatul concert Coldplay. Lavinia este CODA, adică o persoană auzitoare, născută într-o familie de surzi:

Aveam 12 ani când mi-a luat tati un pickup, cu viniluri cu Ionuţ Dolănescu, Maria Ciobanu, Maria Dragomiroiu. Ascultam şi m-am gândit să fac asta în semne. Când eram pregătită, i-am chemat pe părinţii mei să le arăt. Au fost foarte emoţionaţi, pentru că pentru prima dată au înţeles versurile. (Lavinia Chiţu)

Iniţiativele culturale incluzive pentru persoanele cu deficienţe de auz sunt puţine, chiar şi în domeniul artelor vizuale, fiind condiţionate de numărul mic de interpreţi în limba semnelor române.

Pe platformele de streaming au început să apară filme şi seriale cu subtitrare extinsă, adică acelea la care apar pe ecran nu doar replicile personajelor, ci şi zgomotele ambientale, desigur foarte multe dintre ele doar în limba engleză.

La teatru

Ceea ce rămâne totuşi o problemă pentru toate categoriile de dizabilităţi este teatrul. Despre care simt nevoia să discutăm din nou, pentru că publicul clujean a avut parte de un experiment interesant anul trecut.

Nimeni nu ştie exact cum ar trebui să arate un spectacol de teatru pentru nevăzători. Nu ne referim la teatrul radiofonic, unde imaginea mentală a decorurilor şi a personajelor se bazează strict pe sunet.

Teatrul cu prezenţă fizică presupune alte provocări, dar şi posibilităţile de a interacţiona cu publicul cu deficienţe de vedere sunt mai variate. În octombrie 2024, o echipă mixtă de actori văzători şi nevăzători a prezentat experimentul teatral Cenuşăreasa din pădurea adormită şi cei trei purceluşi. Nu e vorba nici de o poveste pentru copii, nici de una lacrimogenă.

Spectacolul a explorat problemele reale şi provocările cu care se confruntă persoanele cu deficienţe de vedere, privind cu ironie atât duplicitatea societăţii care doar vorbeşte despre incluziune, cât şi pe ei înşişi. Regizorul spectacolului a fost Alex Teodorescu:

Eu cred că şi nevăzătorii, când vin la un spectacol de teatru pentru nevăzători, vin cu propriile lor preconcepţii legate de ce ar trebui să fie. Nu ştim nici noi şi nici ei, iar eu cred că ar trebui să descoperim împreună undeva la mijloc.
Pentru mine nu e un proiect fugitiv acesta: nu spun că am făcut spectacolul, am rezolvat problema nevăzătorilor din Cluj care au acces la cultură. Ideea ar fi să reuşim să facem pe termen lung, să găsim suportul instituţional să facem iniţiative de teatru creat special pentru persoane cu diferite deficienţe. (Alex Teodorescu)

Nu ducem aşadar lipsă de experimente vibrante, şi creative. Ideea ar fi totuşi ca acestea, odată ce şi-au demonstrat potenţialul, să primească susţinerea necesară pentru a fi multiplicate, pentru că în momentul de faţă accesul la cultură al persoanelor cu dizabilităţi este un fenomen de nişă.