Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea traducătorului

Ce mai citim: Recomandarea traducătorului

Notă bio-bibliografică și prezentarea cărții aparține Alexandrei Ionel.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 16 martie 2025, 00:00

Pierre Michon s-a născut în 28 martie 1945, în regiunea Creuse. A urmat studii de literatură la Universitatea din Clermont-Ferrand și a fost actor înainte de a se consacra exclusiv scrisului.

A debutat editorial târziu, în anul 1984, cu romanul Vies minuscules (Gallimard, Premiul France Culture 1984; Vieți minuscule, trad. de Ariadna Combes, Roxana Vicoveanu și Emanuel Bod, Dacia, 2000), carte devenită clasică și care a contribuit la reînnoirea literaturii franceze contemporane, introducând toposul inedit al minusculului și marcând întoarcerea la subiect și la ficțiune. În operele ulterioare, Michon construiește interesante și controversate biografii literare, fie consemnând elemente din viețile unor pictori, precum Vincent Van Gogh (Vie de Joseph Roulin, Verdier, 1988), Francisco de Goya, Antoine Watteau, Piero della Francesca (Maîtres et Serviteurs, Verdier, 1990) sau Claude le Lorrain (Le Roi du bois, 1996), fie revizitând figurile unor scriitori canonici ca Rimbaud (Rimbaud le fils, Gallimard, 1991), Balzac, Hugo, Flaubert, Cingria, Faulkner sau Beckett (Trois auteurs, Verdier, 1997; Corps du roi, 2002). Să amintim, de asemenea, povestirile plasate în vremurile apuse ale barbariei ori ale Evului Mediu, precum L’Empereur d’Occident (Fata Morgana, 1989), Mythologies d’hiver (Verdier, 1997) și Abbés (Verdier, 2002), precum și romanele Les Onze (Verdier, 2009; Cei unsprezece, trad. de Livia Titieni, Grinta, 2012), distins cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze în 2009, La Grande Beune (Verdier, 1996), cu continuarea sa, Les deux Beune (Verdier, 2023). Pentru întreaga operă a primit, printre altele, Premiul „Petrarca” în 2010, Premiul „Franz Kafka” în 2019 și Premiul Bibliotecii Naționale a Franței în 2022.

Prezentarea cărții

Aventura literară a scriitorului francez Pierre Michon începe relativ târziu, la vârsta de 39 de ani, în 1984, odată cu publicarea cărții sale de debut Vies minuscules (Vieți minuscule), text fondator care va marca relansarea literaturii franceze contemporane, prin reinstaurearea subiectului în sânul ficțiunii și abandonarea paradigmei literare a Noului Roman Francez. Este, în egală măsură, textul-mamă care anunță un veritabil proiect auctorial, prin revizitarea vechii tradiții occidentale a biografiei, de la Viețile Antichității, precum cele datorate lui Plutarh ori Suetoniu, la Viețile sfinților din Evul Mediu (Jacques de Voragine), trecând prin Viețile artiștilor, consacrate în epoca Renașterii de un Georgio Vasari, și ajungând până modelul Vieților imaginare ale lui Marcel Schwob.

Pierre Michon și-a continuat opera prelungind și variind modelul acestui titlu inaugural, operă în care se înscriu și cele trei micro-volume Viața lui Joseph Roulin (1988), Stăpâni și slujitori (1990) și Regele pădurii (1996), publicate la editura franceză Verdier și reunite în traducere românească în cartea intitulată Stăpâni și slujitori, inclusă în colecția „Traducem lumea”, coordonată de Rodica Baconsky la Casa Cărții de Știință. Elementul comun al acestor texte este preocuparea autorului de a scrie cu și despre imagine, propunând astfel o constelație de povestiri dedicate unor pictori aparținând unor epoci și curente artistice diferite.

Primul text, Viața lui Joseph Roulin, revizitează figura unui Vincent Van Gogh bântuit de neajunsurile existenței și de fantasmele sale picturale, despuiat de orice aură magică, sortit eșecului și anonimatului. Acesta e închipuit în tovărășia unui modest factor poștal din Arles, incapabil să priceapă esența actului creator la care a fost părtaș fără voia sa și modul arbitrar de stabilire a canonului artistic: „Bineînțeles, Roulin se întreabă cine-o fi hotărât că-i un pictor mare, căci treaba asta nu părea să fi fost hotărâtă pe vremea când era la Arles, și cum s-o fi petrecut transformarea asta.” (p. 48).

În Stăpâni și slujitori sunt evocați alți trei pictori din perspectiva unor oameni de rând, care înregistrează întâlniri, rupturi, fragmente, anecdote, detalii aparent nesemnificative pentru a trasa traiectoria unui destin, devenirea artistică. Astfel, Francisco Goya este recitat de „corul” femeilor din Madrid, care elucidează misterul metamorfozării mediocrului „rotofei” de la Zaragoza în pictorul Casei regale spaniole, fără a omite să surprindă, totodată, frustrarea artistului în fața propriei condiții sociale. Din existența pictorului francez Antoine Watteau, Michon reține doar ultimii ani din viață și agonia premergătoare morții pricinuite de ftizie, obsedat de o sexualitate crudă și tainică. În povestirea Încrede-te în semn, este abordată indirect figura lui Piero della Francesca, evocat în paralel cu viața discipolului său Lorentino d’Angelo, pictor ratat și fără operă a cărui existență este consemnată în cele zece rânduri pe care i le dedică Vasari, pornind de la care Michon „brodează” un veritabil portret la artistului în Renaștere.

Ultimul text din volum, Regele pădurii, îi dă cuvântul lui Gian Domenico Desiderii, alt discipol ratat al pictorului francez Claude le Lorrain, de această dată, într-o narațiune la persoana întâi care este un soi de reglare de conturi cu pictura, căci protagonistul preferă de-acum realul brut în detrimentul oricărei forme de expresie artistică.

Așadar, cele cinci povestiri sunt tot atâtea încercări de a răspunde întrebării „Ce este un mare pictor, dincolo de norocul talentului propriu?”. Și aș încheia citind un pasaj din povestirea Mare e Domnul, dedicată pictorului spaniol Francisco de Goya, care ilustrează în opinia mea definiția michoniană a travaliului creator:

„Nu, treaba serioasă e ce înseamnă să pictezi, să trudești ca un ocnaș care vâslește pe mare, cu furie, legat de mâini și de picioare: iar când truda ia sfârșit, când ocna se deschide pentru o clipă, când pânza e agățată pe perete, să le spui tuturor, prinților care cred, norodului care crede, pictorilor care nu cred, că ea ți s-a năzărit așa dintr-odată, împotriva voinței tale și învoindu-se miraculos cu ea, mai că fără osteneală ca o primăvară ce înflorește în vârful pensulelor, că a pus stăpânire pe mâna ta și a purtat-o așa cum îngerașii țin un car cu-n singur deget, să zici că-i Tiepolo reîntors pe pământ, toată pittura care te pătrunde, observarea naturii mult iubite (auziți aici, Doamnă, râsetele înăbușite din capul pictorilor?), arta, arta înaripată ca un înger și ușoară ca o maja. E ca și cum ți-ai imagina un ocnaș pe puntea galerei, cu o ghiulea la fiecare picior, cu mâinile amorțite, spunând în gura mare că marea i-a mișcat blând vâsla, c-a ispășit pedeapsa-n locul lui, l-a legănat – și de ce nu, că marea s-a născut din vâsla lui?” (p. 84)